Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

România, orezăria de lux a Europei (ARTICOL INTEGRAL)

Riso Scotti, compania familiei Scotti din Italia, cel mai mare cultivator de orez de pe teritoriul Europei, a cumpărat la începutul anilor 2000 aproape 10.500 hectare de teren agricol, amplasate strategic pe malul Dunării. Pe ...

Share

Daniel Befu 0 comentarii

13.09.2011 - 20:35

Riso Scotti, compania familiei Scotti din Italia, cel mai mare cultivator de orez de pe teritoriul Europei, a cumpărat la începutul anilor 2000 aproape 10.500 hectare de teren agricol, amplasate strategic pe malul Dunării.

Pe 6.500 hectare cultivă deja orez. Preţul de achiziţie a fostelor orezării comuniste a fost de 800-1.000 euro hectarul, extrem de puţin dacă ne gândim că parcelele sunt străbătute de canale de transport a apei pompate din Dunăre.

Fiecare canal principal se ramifică în mai multe secundare, prevăzute cu stăvilare, care permit inundarea şi desecarea controlată a fiecărei palme de ogor.

Cum câmpurile de orez au fost lăsate de izbelişte atâta amar de ani, italienii au reintrodus cu efort în producţie ogoarele degradate.

„S-a refăcut canalizarea pentru că au trecut mulţi ani şi canalele de alimentare cu apă a câmpurilor s-au colmatat. Tot terenul a fost nivelat ca-n palmă, pentru ca nivelul apei să fie egal peste tot. Într-o orezărie, dacă terenul e foarte puţin denivelat şi-l inunzi cu apă, o să ai o plantă care stă cu apa până sus şi alta care nu are apă deloc. A trebuit să intrăm cu lame de buldozer uriaşe, cu lăţimea de 10 metri, şi să facem măsurători cu laserul, ca să nivelăm terenul la milimetru. Un câmp de orez trebuie să fie la fel de plan ca o parcare", ne-a explicat Carlo Negri, directorul de operaţiuni în România al Riso Scotti.

Acesta este şi motivul pentru care italienii nu cultivă deocamdată decât 60% din supra-faţa pe care o au în proprietate: „Trebuie timp şi bani. Ca să pregăteşti ogorul pentru pro-ducţia de orez, trebuie să in-vesteşti 2.000 euro pe hectar. Însă încet-încet înaintăm. Anul trecut am cultivat 5.000 de hectare, anul ăsta 6.500, obiectivul pentru anul viitor este de aproape 8.000 hectare, iar în 2014 vom lucra toate cele 10.500 hectare".

Cât orez producem?

Riso Scotti deţine o salbă de patru orezării pe malul Dunării, în judeţele Ialomiţa, Brăila, Dolj şi Olt, dar este asociat şi cu fermieri care cultivă orez, inclusiv în Timiş, după cum spune Carlo Negri, directorul de operaţiuni în ţara noastră al holdingului italian.

Italienii au cultivat prima oară orez în România în anul 2004, îşi aminteşte Carlo Negri: „Media la hectar în primul an a fost de 3-3,5 tone. Acum recoltăm între 5,5 şi 6 tone pe hectar. Nu e o producţie mare, dacă ne gândim că Italia obţine în medie 9 tone/ha, iar Grecia face şi 12 tone. În Grecia însă vezi combine pe câmpurile de orez şi de Crăciun, datorită climatului mediteranean. Iar în ţări ca Egipt şi Vietnam se fac şi două culturi pe an, ca să nu mai vorbim de Cambodgia, unde se obţin uneori chiar trei culturi. Însă acolo tehnologiile sunt rudimentare. Se pune orezul cu mâna, motiv pentru care producţia e de doar 7-8 tone/an".

Deşi spaţiul mioritic nu e un loc tradiţional de cultură a orezului, Carlo Negri consideră că ţara noastră are câteva atuuri care o fac interesantă pentru investitorii în domeniu:

„Orezul de România are o calitate mai bună şi mai puţine defecte, fiindcă nu e atacat de boli şi dăunători, cum se întâmplă în alte părţi. E vorba de teren şi de climă. Orezul e o cereală sensibilă, în sensul că imediat simte problemele atmosferice şi imediat atrage şi bolile specifice. De exemplu, dacă este foarte cald şi nu e briză, trebuie să-i faci tratamente care să combată anumite boli. În Pianura Padana, zona tradiţională de cultură a orezului în Italia, e foarte cald şi foarte multă umiditate, dar nu e mai deloc vânt. Din acest motiv, plantele sunt atacate de o ciupercă care face un punct pe bobul de orez. În România această boală nu există deoarece clima e diferită. Sunt mai puţine zile pe an de căldură sufocantă şi de umiditate extremă, iar vântul nu lasă ciuperca să se fixeze şi să se dezvolte pe spic. Bolile acestea apar doar în zilele în care aceste călduri sufocante se întind pe o perioadă mai îndelungată. Asta înseamnă mai puţine tratamente, ceea ce se traduce în costuri mai mici de producţie. În plus, aici e mai multă apă. Şi în Italia este apă, dar e mai rece. Apa din Dunăre e mai caldă".

O particularitate interesantă a orezăriilor româneşti este că ele se pretează foarte bine culturii unuia dintre soiurile cele mai scumpe: „Orezul Arborio este un soi special, care costă în formă brută 700 de euro pe tonă, comparativ cu 280 euro/tonă cu cât se vinde orezul cel mai ieftin. Arborio se cultivă doar în Italia şi în România din toată lumea. S-a încercat cultivarea lui şi în Bulgaria, dar nu a reuşit. Deşi Dunărea spală şi teritoriul ei, Bulgaria nu este la fel de propice ca România pentru cultura acestui soi. Zona care se cultivă la bulgari e Plovdiv, o zonă de câmpie încercuită de munţi, unde nu bate vântul".

Directorul de operaţiuni al Riso Scotti crede că în cinci ani ţara noastră ar putea ajunge un jucător regional important în domeniu: „Nu spun că va depăşi cantitativ ţări cu tradiţie cum sunt Spania, Franţa, dar ca şi calitate vom fi o ţară importantă".

Cât costă orezul bio „Made in România"

Compania familiei Scotti deţine 55% din orezăriile „în activitate" ale României, dar prelucrează 80% din producţia naţională de orez, pe care o vinde în proporţie de 75% în supermarketurile locale.
Restul de 25% merge la export. E vorba de „orezul bio de România", aproximativ 15.000 tone (n.r. - aproximativ două tiruri pe zi), care e procesat şi ambalat la fabrica mamă din Italia, după care ajunge pe mesele italienilor, francezilor şi în special ale nemţilor, la preţul de 2,5 euro punga.

„România e favorabilă producţiei bio fiindcă orezăriile comuniste au rămas pârloagă vreme de 15-20 de ani, solul având timp să se cureţe de orice reziduu de pesticide şi îngrăşă-minte chimice. Acum mai avem un stoc de 4.000 de hectare necultivate, pe care le introducem treptat în cultură. În primii ani cultivăm pe ele orez bio, pe care după 3-4 ani, atunci când gradul de îmburuienare creşte excesiv de mult, le înlocuim cu culturi ierbicidate", explică managerul pe agricultură al Riso Scotti, Valerio Gaiardelli.

Drumul orezului din câmp până în farfurie

Aratul şi semănatul orezului se fac pe ogor uscat, parcelele fiind inundate controlat după ce plantele au scos capul din pământ. După inundarea câmpurilor, îngrăşământele şi ierbicidele se împrăştie cu avionul. Nivelul apei pe ogor variază între 5 şi 20 de centimetri, fiind controlat artificial, în funcţie de stadiul de vegetaţie al plantelor. De ce se cultivă orezul preponderent în câmpuri inundate explică Carlo Negri:

„Orezul nu are nevoie de apă pentru a creşte, ci pentru că este o plantă sensibilă la căldură şi apa e cea care ţine temperatura oarecum constantă, deoarece în cazul orezului nu e bine să apară diferenţe mari de temperatură între noapte şi zi, iar apa este un tampon termic excelent. Cu apa temperaturile nu scad sau cresc atât de brusc".

După mijlocul lunii septembrie, când spicele sunt galbene, apa de pe câmp e evacuată în canalele colectoare şi terenul lăsat să se zvânte timp de câteva zile înainte de a intra cu combinele. Recoltatul se poate întinde în anii ploioşi până în noiembrie.

Recoltându-se toamna, orezul are o umiditate mai mare, de 22-28%, motiv pentru care e introdus într-un uscător care suflă aer cald şi-i aspiră umiditatea la o temperatură de maximum 50 de grade. „Dacă dintr-o eroare umană şarjele de orez sunt expuse la temperaturi prea ridicate, boabele se fisurează şi se îngălbenesc", subliniază Mihai Nedelcu, directorul de producţie al Riso Scotti.

După ce e adus la umiditatea de 14%, orezul brut intră într-un angrenaj industrial complex, care-l prelucrează, aducându-l la o formă vandabilă.

Fazele tehnologice sunt descrise de Mihai Nedelcu:

„În primă fază, urmărim eliminarea corpurilor străine prin cernere şi aspirare, după care are loc decorticarea prin separarea paleelor (înveliş floral format din două frunzişoare la baza spicului) cu ajutorul decojitorului. În următoarea etapă sunt separate boabele decojite de cele nedecojite şi boabele verzi care sunt imature. Apoi, sunt îndepărtate pietrele cu separatorul de pietre. Din cauza vibraţiei, boabele de orez merg în faţă, fiind mai uşoare, iar pietricelele se deplasează în partea din spate, fiind evacuate prin aspirare. Urmează partea de şlefuire, în care boabele de orez sunt învârtite într-o cuvă care are în mijloc o piatră foarte dură. Frecându-se de piatră şi unele de altele, boabele se şlefuiesc până ce sunt aduse la stadiul de alb imaculat. Coaja este evacuată. Aceasta este tărâţa din orez, care e folosită în zootehnie, fiind foarte bogată în nutrienţi. În timpul operaţiunii de şlefuire, orezul se încălzeşte din cauza frecării, degajând un miros de orez fiert. Urmează faza de separare a spărturilor, folosite la fabricarea făinii de orez. La final are loc selecţia optică a boabelor cu defecte. Avem nişte celule fotoelectrice, ca nişte ochi electronici, care detectează boabele cu punct şi boabele cu dungă roşie, semn că sunt infectate de ciuperci. Boabele bolnave sunt eliminate punctual, cu ajutorul unui jet de aer care le ţinteşte ca într-un joc de calculator şi le suflă afară, împingându-le într-un jgheab de evacuare. Printr-o altă conductă curge în saci şuvoiul de orez curat. Ulterior, urmează împachetarea în pachete de un kilogram şi trecerea pungilor prin faţa unui detector de metale pentru obiectele strecurate accidental între boabele de orez. Randamentul în orez finit e în jur de 50%, fiindcă avem pierderi foarte mari: 22% paiele, 8-9% tărâţă, 3-4% corpuri străine, 3% boabele verzi care n-au fost dezvoltate suficient în cultură, la care se adaugă boabele cu defecte şi spărturile".

AGRICULTURĂ

34.300 ha
suprafaţa cultivată cu orez în 1989

70.100 tone
producţia de orez în 1989

2,04 tone/ha
productivitatea în 1989

12.300 ha
suprafaţa cultivată
cu orez în 2010

61.900 tone
producţia de orez în 2010

5,03 tone/ha
productivitatea în 2010

Citește totul despre:

Comentarii

loading...