Cel mai vechi ziar, „România liberă”, prezintă o analiză a unor evenimente cruciale, care au marcat istoria recentă a ţării noastre.
La începutul anului 1989, nimic nu prevestea marele cutremur geopolitic. Jurnalistul Victor Sebestyen, care a lucrat la publicaţia Evening Standard, scrie în cartea sa, „1989 – prăbuşirea imperiului sovietic”, faptul că, la începutul anului 1989, Cortina de Fier mai diviza încă Europa. Ea însemna mai mult decât cei 300 de kilometri de ziduri de beton şi sârmă ghimpată. Cortina de Fier reprezenta graniţa dintre comunism şi lumea liberă, cele două sisteme aflate de o jumătate de secol într-un război mut. Până la începutul lunii decembrie, cele mai multe dintre ţările est-europene răsturnaseră regimul comunist, pe cale paşnică. În România însă, dictatorul Nicolae Ceauşescu părea hotărât să reziste. Într-adevăr, el nu a putut fi răsturnat decât pe calea unei revoluţii sângeroase, izbucnită în Timişoara şi care s-a extins apoi rapid în toată ţara. În redacţia RL, care era, în anul 1989, cel mai „liberal” dintre ziarele publicate în timpul regimului comunist, jurnaliştii au decis să continue să îşi facă datoria.
Din temniţă, la datorie, în redacţie
Veteranul redacţiei „România liberă”, Virgil Lazăr, îşi aminteşte acele momente. „Decembrie 1989 ne-a prins cu Maria Costache în fruntea ziarului. În ziua când s-a tras în Piaţa Unirii, din Cluj, i-am telefonat şi, ascultându-mă, n-a mai avut glas. A rostit, mai mult pentru ea, şoptit: «S-a terminat»”.
Apoi mi-a spus tare: „Transmite, totuşi, ceea ce se întâmplă acolo”, spune Virgil Lazăr. În acele zile fierbinţi, conducerea ziarului a fost preluată de grupul de jurnalişti care a scos primul ziar clandestin anticomunist înainte de anul 1989. Este vorba de Mihai Petre Băcanu, Anton Uncu ori Mihai Creangă. „Trebuie să amintesc eroismul, la propriu, înainte de Revoluţie, al celor care au tipărit clandestin un ziar anticeauşist şi anticomunist, denumit „România”: Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă – lucra pe atunci la cinematografie – şi Anton Uncu, solidarizându-se cu ei şi tipograful Alexandru Chivoiu, care şi-a luat misiunea de a face rost de litere, adunând clandestin, luni de zile, mii de litere din plumb necesare tipăririi publicaţiei. La Revoluţie, Băcanu a apărut la televiziune direct de la Jilava”, îşi aminteşte Virgil Lazăr.
Confiscarea Revoluţiei
Prestigiul jurnaliştilor anticomunişti a transformat rapid „România liberă” într-o voce distinctă în peisajul presei. În timp ce redacţiile unor publicaţii precum „Adevărul”, „Dimineaţa” ori „Libertatea”, construite pe schelele unor ziare comuniste precum „Scânteia”, au ales, din reflex, să îşi transfere osanalele asupra noilor conducători ai României, redacţia „României libere” a fost singura care a sesizat confiscarea Revoluţiei. Drept urmare, a devenit cea mai credibilă voce din peisajul presei şi, în multe situaţii, singurul canal media prin care se puteau exprima vocile opozanţilor noului regim. Cunoscuta luptătoare anticomunistă Doina Cornea a sesizat dificultatea acestei schimbări. „Comunismul nu trece pe lângă oameni fără să lase urme. Revoluţia, în fond, nu ne-a putut schimba peste noapte. Aceiaşi oameni nu puteau să gândească, să simtă, să se descătuşeze, să se elibereze interior, subit”, afirmă ea, în cartea „Faţa nevăzută a lucrurilor (1990 – 1999). Dialoguri cu Rodica Palade”.
Guvernul televizat
Presa străină a sesizat transferul de putere încă din primele ore ale Revoluţiei. Victor Sebestyen scrie că centrul Puterii se mutase la Televiziunea Română. „În prima zi de haos de după fuga lui Ceauşescu, studiourile române de televiziune au devenit sediul guvernului. După cum spunea Gelu Voican Voiculescu, unul dintre primii lideri de după era Ceauşescu: «Succesul nostru a constat în folosirea cu success a televiziunii»”, scrie Victor Sebestyen.
Noul preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, a vorbit la televiziune despre necesitatea de a salva idealurile socialismului. Cei mai mulţi dintre noii lideri urmăreau instaurarea unei forme de perestroika şi preluarea puterii, nu răsturnarea regimului comunist. Aşa au apărut poveştile cu teroriştii. Nici până acum nu a fost prins măcar un singur terorist.
Manipulare la cote maxime
Unii dintre liderii noii conduceri au cerut intervenţia armată a URSS, pentru „sprijinirea luptei contra teroriştilor”. Pe străzile din România mureau oameni, iar manipularea era la cote maxime. Oraşe întregi erau panicate de anunţurile potrivit cărora apa fusese otrăvită ori că detaşamente de terorişti, români sau arabi, se pregătesc să ia cu asalt diferite instituţii. Nici prinderea lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena Ceauşescu, nu a calmat spiritele. Mass-media oficială a preluat, pe nemestecate, teoriile vehiculate de noii lideri, dintre care cei mai mulţi erau reprezentanţii eşalonului doi din PCR. Ion Iliescu fusese prim-secretar de partid în judeţele Iaşi şi Timiş. Noul premier, Petre Roman, era fiul liderului stalinist Victor Neuman, sosit în România o dată cu tancurile sovietice, la finalul celui de-al doilea război mondial. Silviu Brucan, un alt exponent al noii puteri, era unul dintre cei mai vechi lideri comunişti. Indicaţiile acestora, precum şi comunicatele noului Front al Salvării Naţionale erau preluate fără discernământ de fosta „Scânteie” ori de Televiziunea Română, care îşi adăugase la siglă, în acele zile, şi epitetul „Liberă”.
Complotul, recunoscut de generalul Militaru
În acest context, jurnaliştii de la „România liberă” au început să facă primele investigaţii legate de Revoluţie. Ion Iliescu şi cei mai mulţi membri ai noii conduceri a statului au insistat asupra faptului că Frontul Salvării Naţionale este „emanaţia” Revoluţiei. Însă noul ministru al Apărării, Nicolae Militaru, acuzat că ar fi colaborat cu serviciile secrete sovietice, a spus că a existat un complot pentru răsturnarea lui Ceauşescu, plănuit pentru luna februarie 1990. Lovitura de stat ar fi urmat să aibă loc în timpul uneia dintre deplasările lui Ceauşescu departe de Bucureşti. Revoluţia a luat-o înaintea complotiştilor, aşa că aceştia nu au făcut decât să o confişte. „România liberă”, care scria despre aceste lucruri, a fost etichetată drept publicaţie a „agenturilor” străine. Pentru a dilua ecoul puţinelor voci credibile de jurnalişti din acele zile, noua Putere a stimulat apariţia unei adevărate inflaţii de ziare şi reviste. Au fost multe astfel de publicaţii care au scos doar un număr sau două. În Reşiţa, în redacţia fostului ziar comunist, puteau fi auzite dialoguri halucinante, de genul „Ce mai faceţi?; Bine, construim capitalismul!”.
Cronologia rl:
1. Decembrie 1989 – Revoluţia Română – RL a fost primul ziar care a deconspirat lovitura de stat şi a criticat confiscarea revoluţiei
2. Martie 1990 – Conflictul interetnic din Târgu-Mureş – am radiografiat esenţa de complot securistic a incidentului
3. 1990 – Piaţa Universităţii – Mineriade – ziarul port-drapel al protestelor şi ţinta nr. 1 a minerilor
4. Berevoieşti, campaniile de deconspirare a securiştilor – RL s-a angajat într-o luptă directă cu urmaşul Securităţii şi a fost precursorul CNSAS
5. Revenirea Casei Regale pe scena românească – apărarea valorilor Casei Regale într-un moment în care toţi marii actori ai momentului o denigrau
6. Marile crahuri financiare – Caritas, Bancorex, Bănci Populare, FNI – RL a avertizat despre neregulile din aceste instituţii financiare
7. 1996 – Câştigarea alegerilor de către Convenţia Democratică – Sprijinul acordat de RL primei schimbări politice majore după 1945
8. Ruptura cu trecutul în timpul conflictului din Kosovo – poziţia cvasisingulară pentru susţinerea campaniei NATO
9.Victoria Opoziţiei la alegerile din 2004 – lupta RL cu dictatura media impusă de PSD
10. Aderarea la NATO, aderarea la Uniunea Europeană – avangardismul RL care susţinea chiar din anii 1990 că aceasta este singura cale pentru România
Adversarii presei libere
Lipsiţi de orice fel de legitimitate, noii conducători ai României au făcut tot posibilul pentru a face dificilă distribuţia presei independente, care începea să apară, sub forma unor titluri precum „România liberă”, „22″ ori „NU”.
Duşmanii Regelui
Noua putere şi-a făcut un obiectiv din a-i împiedica pe reprezentanţii Casei Regale a României, stimată de mulţi dintre cei care apucaseră şi vremurile dinainte de instaurarea regimului comunist, să vină în ţară. În special în marile oraşe, unde ajungeau ziarele independente, Regele Mihai I se bucura de o popularitate imensă. Aşa că noua Putere a repus în vigoare o serie de minciuni, precum plecarea Regelui din ţară cu un tren încărcat plin de tablouri şi de obiecte de aur. Oamenii erau speriaţi că vor veni „moşierii”, care le vor lua pământurile şi casele. În Transilvania, reprezentanţii noii Puteri le spuneau oamenilor că Regele Mihai şi cu Doina Cornea „au promis Ardealul ungurilor” şi că urmează dezmembrarea României. Ziarele pro-FSN publicau articole insultătoare, cu titluri precum „Băi, Maiestate!” sau „Regele ruşinii”.
Un ziar tot mai şicanat
„România liberă”, care susţinea opţiunile pro-occidentale ale unor personalităţi trecute prin temniţele comuniste, cum ar fi Constantin Ticu Dumitrescu, ori revenite din exil, precum Ion Raţiu, era un ziar tot mai şicanat. Printre „oamenii muncii”, uşor de manipulat, noua Putere a ochestrat apariţia unui curent ostil de opinie, care a ajuns la apogeu în zone precum cele minereşti.
Argument
La aniversarea a 135 de ani de la obţinerea independenţei de stat şi, totodată, de la înfiinţarea ziarului „România liberă”, redacţia noastră încearcă o retrospectivă asupra evenimentelor care au marcat istoria contemporană a românilor. Am ales 10 evenimente care au schimbat faţa României şi care vor fi prezentate în ritmul de unul pe săptămână. În acei ani, au existat o serie de actori publici care au mers contra curentului majoritar de opinie şi care s-au ales de multe ori cu o ostilitate profundă. Aşa ar fi Casa Regală a României, personalităţi precum Doina Cornea ori Corneliu Coposu, precum şi jurnaliştii RL. Primul eveniment care va fi prezentat este Revoluţia Română din Decembrie 1989. În acea perioadă, oameni precum Ion Iliescu vorbeau de Nicolae Ceauşescu, care ar fi „întinat idealurile socialismului”. Unii propuneau instaurarea unui „socialism cu faţă umană” în România. Alţii cereau o formă de „democraţie originală” şi voiau „a treia cale”, în care România să iasă din alianţa cu URSS şi să caute un iluzoriu statut de neutralitate. Cine vorbea de privatizări risca să fie efectiv sfâşiat de mulţime, după principiul „Nu ne vindem ţara”. În harababura care domnea în zilele Revoluţiei şi imediat după aceea, puţini aveau curajul să vorbească despre aderarea la NATO, despre integrarea în Comunitatea Europeană şi, în general, despre întoarcerea la sistemul de valori occidentale care a marcat istoria României, din 1877 şi până la instaurarea comunismului. În acest context, RL a fost primul ziar care a vorbit despre lovitura de stat şi despre confiscarea Revoluţiei. Timp de 10 săptămâni, în fiecare luni, veţi putea citi amănunte din culisele celor mai importante evenimente.
