Adoptați în anii ’90 și împrăștiați pe tot globul, copiii născuți în România, acum ajunși la maturitate, își găsesc drumul înapoi spre casă pentru a-și cunoaște părinții care i-au abandonat în orfelinatele românești.
Ancuța Maria Ely, 21 de ani, și-a promis că n-o să plângă când, pe 11 august 2014, mașina în care se afla împreună cu părinții ei adoptivi trăgea în fața unei case sărăcioase din satul Vișina, județul Dâmbovița. Tot drumul cu avionul de la Dublin la București, apoi cu mașina de la București la Vișina, Ancuța a încercat să-și convingă mâinile și vocea să nu mai tremure. Visase la momentul acesta de mai bine de șapte ani. Născută în Maternitatea Constanța în aprilie 1993, Ancuța a fost abandonată în spital de mama sa, o tânără de origine romă, iar primii patru ani din viață și i-a petrecut în două orfelinate din Constanța și Cernavodă.
„Nu am fost tratată prea bine, nu mi s-a arătat prea multă dragoste sau atenție când plângeam,“ reduce acum laconic Ancuța patru ani de singurătate, foame și hâțânat necontrolat.
În anii ’90, orfelinatele erau des vizitate de familii străine doritoare să adopte copii români. Într-o zi, un cuplu irlandez a intrat pe ușa orfelinatului constănțean. Veniseră să adopte un băiețel, dar analizele medicale ale acestuia nu ieșiseră bine, așa că au fost invitați să aleagă un alt copil. Ochii le-au căzut pe fața rotundă și zâmbitoare, încadrată de cârlionți negri, ai micuței Ancuța Maria Boțoi, în vârstă de 4 ani.
„Am fost adoptată în 1997 și dusă în Irlanda, unde am fost întâmpinată de rudele părinților mei în Aeroportul din Dublin. Am fost copleșită, nu înțelegeam limba pe care o vorbeau, nu conteneau cu sărutările și îmbrățișările“, spune Ancuța într-o corespondență cu „România liberă“.
Copilăria ei a curs ca mierea, noii părinți au învățat-o să vorbească, să simtă, să iubească.
„Nu eram prea bună la a arăta afecțiune, mi-a luat foarte mult până am putut spune «te iubesc»“, spune tânăra. Dar pe cât creștea, pe atât realiza că este diferită.
„La 11 ani m-a lovit ideea că eu nu eram irlandeză, nu eram albă și nu mă potriveam în această familie“, spune fata. La școală era deseori bruscată și agresată verbal din cauza culorii pielii: „Fiecare zi era un coșmar, mi-am făcut rău, vroiam să mor, pentru ce să trăiesc, eram un nimeni fără identitate, fără o mamă și un tată naturali“.
United Adoptees from Romania
Orice ființă umană vrea să afle cine este, spune Alex Kuch, 19 ani, din Auckland, Noua Zeelandă, un tânăr adoptat dintr-un orfelinat din Cluj-Napoca în 1997. Așadar, copiii adoptați își vor căuta întotdeauna rădăcinile și vor vrea să afle cine le sunt părinții, chiar dacă știu că aceștia au renunțat definitiv la ei, explică tânărul propria-i căutare.
Alex Kuch s-a născut Alexandru Pal, în Maternitatea din Cluj-Napoca, iar primele două luni din viață și le-a petrecut pe străzi, alături de mama sa, iar următoarele 20 într-un orfelinat.
„Obișnuiam să mă hâțân pentru stimulare, mișcându-mi corpul înainte și înapoi. Eram subdezvoltat, nu puteam privi oamenii în ochi, eram refractar la îmbrățișări și sărutări“, povestește Kuch, adoptat la aproape 2 ani de o familie din Germania.
„A trebuit să învăț cum să trăiesc o viață normală. Mâncam orice mi se oferea, întotdeauna aveam ceva de mâncare în mână, până mi-am dat seama că mâncarea era oricând disponibilă, dacă îmi era foame. Am avut multe de învățat, lucruri normale pe care copiii de vârsta mea le știau deja – cum să merg, cum să vorbesc, să simt, să râd, să plâng…“ Alex a trăit în Germania până la 12 ani, când familia s-a mutat în Noua Zeelandă.
Povestea sa a ajuns până la fostul președinte Traian Băsescu, după ce Alex i-a scris o scrisoare încercând să-l convingă să redeschidă adopțiile internaționale, interzise în anul 2001.
Alex știe cine îi sunt părinții naturali, dar încă nu i-a contactat personal: „Îi voi vizita, atunci când va veni momentul potrivit. Nu cred că ești vreodată cu adevărat pregătit pentru o asemenea întâlnire.“ Acum 10 ani, Alex a venit în România și le-a vorbit parlamentarilor români – cu ajutorul unei fundații care militează pentru redeschiderea adopției – despre motivele pentru care el crede că autoritățile ar trebui să permită din nou străinilor să adopte copii din orfelinatele românești.
„Cea mai mare dorință a mea este ca fiecare copil să aibă șansa să crească în sânul unei familii iubitoare și să nu sufere din cauza neglijenței sociale și emoționale dintr-un orfelinat,“ spune Alex, care în prezent studiază electronica la Universitatea din Auckland și este pasionat de robotică.
Ancuța și Alex sunt înscriși într-un grup creat pe Facebook, care reunește copii români adoptați din România. United Adoptees from Romania a fost creat de Viorica Magreta Culea, o altă tânără care a fost părăsită la naștere într-un spital brăilean și adoptată de un cuplu american.
Pe astfel de grupuri de pe rețelele de socializare, foștii copii din orfelinatele românești își împărtășesc poveștile, fac schimb de impresii, postează fotografii și mesaje despre România. Și, cel mai important, găsesc ajutor în demersul căutării familiei.
„Aproape toți adoptații din România pe care îi cunosc eu își caută familia la un moment dat. Am creat grupul pentru schimb de experiențe, pentru a ne cunoaște unii pe alții,“ spune Viorica, tânăra care și-a găsit familia naturală în urma unei călătorii recente în România, după o căutare care a durat șapte ani, despre care „România liberă“ a scris anul trecut.
Identitate înseamnă inclusiv cine sunt „ai mei“
Această căutare obsedantă a familiei de origine devine de cele mai multe ori un aspect ce ține de definirea identitară, explică psihologii.
„Avem nevoie de contur pentru a ne putea mișca liber printre ceilalți, fără a ne simți amenintați de contopirea cu ei sau de absența lor. Contur, adică identitate. Iar identitate înseamnă nu numai cine sunt și cine îmi doresc să fiu, dar și de unde vin, cine sunt «ai mei». Cum mi-a explicat odată un adolescent: «Dacă renunț la a încerca să-mi cunosc părinții naturali, ar fi ca și cum aș renunța la o parte din mine»“, explică psihologul Camelia Dumitru, de la Clinica de Psihiatrie, Psihoterapie și Dezvoltare Personală PsyMotion.
Potrivit psihoterapeutului, de multe ori părinții naturali sunt învestiți fantasmatic: „Li se atribuie o serie de trăsături de personalitate, astfel încât imaginea lor devine idealizată, este încărcată cu expectații și răspunde unor nevoi profunde ale copilului/adolescentului: nevoia de apartenență, nevoia de acceptare necondiționată, de afecțiune, de validare.“
Adesea, căutarea lor este o călătorie cu final ambiguu sau chiar cu un final deschis: „Tocmai integrarea acestui final, oricum ar fi el, în istoria personală, înseamnă maturizare, adică definire identitară.“
Pentru Ancuța Maria Ely, căutarea mamei naturale a devenit un scop în sine.
„M-am înscris în toate grupurile legate de adopție pe internet, dar n-am aflat nimic. Nu m-am oprit pentru că îmi spuneam că, dacă vreodată voi afla că a murit, n-o să mi-o iert că n-am încercat să o cunosc la timp.“
A găsit-o după șapte ani, cu ajutorul fostei ei asistente maternale, și, timp de cinci luni, tânăra a vorbit cu mama sa pe internet.
„A vrut să știe totul despre mine. I-am spus că sufăr de epilepsie și a fost foarte supărată. Mereu mă întreba dacă beau, dacă fumez. Ca orice mamă, știa când mint…“
Câteva luni mai târziu, în fața porții casei din satul Vișina, Dâmbovița, Ancuța înghețase în scaunul mașinii. După șapte ani de căutări, Ancuța își vedea mama pentru prima dată. „Am încremenit țintuită pe scaun, în timp ce părinții mei adoptivi s-au dat jos din mașină și au salutat-o pe mama mea naturală și pe restul familiei. După câteva minute, mama mea naturală a venit la ușa mașinii, a deschis-o, m-a luat de mână și m-a ajutat să cobor, apoi m-a îmbrățișat. Nu m-am putut opri din plâns“.
Anual, cel puțin 100 de copii își caută părinții
Autoritățile române din domeniul adopțiilor sunt obligate prin lege să acorde sprijin persoanelor adoptate în demersul găsirii părinților naturali.
„Persoanele care se află într-o situaţie de acest fel trebuie să contacteze Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţii (ANPDCA) şi să pună la dispoziţia specialiştilor informaţii şi documente care să permită stabilirea identităţii lor şi, eventual, a familiei biologice. De asemenea, trebuie să participe la o serie de sedinţe de consiliere, care să le ajute să îşi adapteze aşteptările la realităţile pe care le pot întâmpina. Este dificil de gestionat un eventual refuz din partea părinţilor biologici sau aflarea unor veşti dureroase despre aceştia, cum ar fi eventualul lor deces, faptul că suferă de anumite boli ori că nu mai pot fi găsiţi“, explică oficialii ANPDCA.
Din acest motiv, aceștia recomandă ca astfel de demersuri să nu fie făcute pe cont propriu sau prin intermediul unor persoane sau instituţii nespecializate.
În ultimii şapte ani, ANPDCA s-a ocupat de peste 700 astfel de cereri venite din partea persoanelor adoptate în ţară sau în străinătate. Având în vedere că foarte mulți dintre adoptați nu apelează la statul român în căutările lor, numărul real al celor adoptați internațional care își caută părinții este mult mai mare.
„Din păcate, în aproximativ o treime din cazuri nu s-a reuşit găsirea părinţilor sau a altor rude ori acestea au refuzat contactul“, transmite ANPDCA.
