De șapte ani, un francez din Normandia caută cele mai frumoase peisaje românești, pe care le transpune în fotografii clasice, lucrate cu migală, în camera obscură.
Dimineață de primăvară la Moeciu. Strada este pustie încă. Vântul suflă rece peste ulucile de lemn ale unui gard de țară. Pe un butuc gros, stă cuminte un aparat de fotografiat de la sfârșitul secolului trecut. În curte, printre șevalete cu fotografii, un bărbat masiv, înalt, cu păr vâlvoi și alburiu curăță aleea de zăpadă. Își ridică privirea și mă invită, cu un accent vădit franțuzesc, să-i vizitez atelierul de fotografie.
Se numește Laurent Jouault și este un fotograf din Normandia, Franța, care s-a stabilit în România în urmă cu șapte ani.
Atelierul, pe care l-a botezat, mândru, ”La cabane aux images”, adăpostește zeci de fotografii stivuite cuminți în lădițe de lemn, imagini pe lemn și pe piatră, peste 100 de aparate de fotografiat, substanțe folosite pentru developare și un radio vechi, care cântă balade de dragoste din anii ’80, în limba franceză. Turiștii, dar și localnicii curioși să vadă România prin ochii unui normand, pot să caute prin atelier fotografia perfectă pe care să o înrămeze acasă.
Laurent Jouault (45 de ani) a venit în România, pentru prima oară, în urmă cu 15 ani și a ajuns chiar la Moeciu. Lucra ca director al unei case de cultură din Normandia și venise cu un grup de copii într-un schimb de experiență. Atunci și-a cunoscut viitoarea soție, o învățătoare, cu care s-a căsătorit trei ani mai târziu. În următorii cinci ani, au locuit în Franța, apoi au decis să se întoarcă în România.
Odată întorși la Moeciu, a început aventura: amenajarea atelierului de fotografie și asigurarea traiului de zi cu zi, pe care Laurent recunoaște, ușor jenat, că nu îl poate susține din fotografiile clasice, realizate prin developarea filmului în camera obscură.
Povestea unui băiețel american care cântă blues
Laurent susține că singura fotografie care merită să fie numită artă este cea developată pe film, nu cea digitală și că, deși nu se poate întreține din fotografia clasică, nu face compromisul de a face poze la nunți.
”Celor care merg la nunți cu siguranță le merge foarte bine. Dar eu nu fac asta. Îmi place să fac mai mult expoziție. E foarte greu să trăiești numai din asta, dar este o pasiune pe care o am de foarte mult timp. Fotografia clasică este interesantă, reprezintă o lume diferită, pentru că nu vezi imediat fotografia. Trebuie timp și trebuie răbdare. Nu este dintr-o viață în care totul se face imediat, cum este fotografia digitală. Fotografia înseamnă o viziune diferită, o viziune personală. Este realitatea prin ochii mei. Fiecare fotografie este o întâlnire cu cineva, un album de viață. Fiecare fotografie este o poveste”, spune normandul, luându-și o grimasă serioasă.
Îl rog să-mi arate fotografia lui preferată. Își învârte preț de câteva minute ochii prin atelier și îmi spune că îi este greu, pentru că fiecare fotografie are povestea ei.
În cele din urmă, scoate un album cu coperți negre, pe care era fotografia unui băiețel care cânta blues. Își amintește și acum muzica lui. A fost una dintre fotografiile făcute în Mississippi, Statele Unite, și a făcut parte din prima sa expoziție din Franța, în 1994.
Un atelier de 70 de ani
Atelierul cu fotografii al lui Laurent este găzduit de o cabană ridicată în 1940 și așezată chiar în spatele curții, la poalele unui deal acoperit încă de zăpadă. Cabana, care a fost mai întâi atelier de lucru și apoi bucătărie de vară, era în paragină atunci când Laurent a venit la Moeciu. A decis să o recondiționeze, dar să păstreze podele și ferestrele vechi pentru a menține atmosfera specifică unui atelier de lucru.
După patru ani de muncă, în 16 iulie 2012, a inaugurat ”La cabane aux images”. Și-ar fi dorit să fie chiar de ziua Franței, în 14 iulie, dar pica la sfârșit de săptămână, povestește el amuzat. Deschiderea unui atelier de lucru cu vânzare a fost o încercare a lui Laurent de a vedea dacă turiștii vor fi interesați de fotografiile lui. Iar turiștii au venit și mulți i-au scris, în caietul pe care îl ține pe tejghea, că trebuia să vină un francez din Normandia să ne arate ce țară frumoasă avem.
Laurent spune despre sine că nu este ”un tip ambițios”, dar că se simte bine când apare un proiect la care să lucreze. Acum, pregătește o expoziție cu fotografii obținute prin tehnica pinhole – ”Brașovul văzut de o cutie sau ceva asemănător”, mă lămurește el, scurt.
Pasiunea lui pentru fotografie l-a transformat și în colecționar: de-a lungul timpului, a strâns peste 100 de aparate vechi, și, deși cele mai multe sunt funcționale, el lucrează cu două – un Bronica din anii ’70 și un Minolta X700.
În România, a expus de mai multe ori la Brașov și, în rest, are prezentări în Franța. Laurent lucrează cu plăcere reportaje, în care surprinde viața de zi cu zi a oamenilor, însă mărturisește că l-au cucerit peisajele și tradițiile populare românești.
Traiul ”ca la România”
”În România, viața e un pic mai grea, mai instabilă, dar asta e farmecul României: nu știi niciodată ce ți se va întâmpla a doua zi. Obositor, dar interesant. Și deocamdată îmi place aici. E o țară frumoasă, cu peisaje interesante și m-am integrat aici, în comunitate”, explică Laurent.
Totuși, remarcă normandul, spre deosebire de francezi, românii sunt mai individualiști și nu și-au dezvoltat spiritul de comunitate pe care îl au compatrioții săi.
Pentru a se susține financiar, familia lui Laurent a decis să primească turiști în gazdă la Moeciu și așa reușesc să se întrețină. ”Avem și cazare, facem și turism și, așa, ca la România, încercăm să ne descurcăm”, arată el.
Dor de mare
Îl întreb cât de des merge acum în Franța. ”Din ce în ce mai rar”, răspunde el repede. Când s-a mutat în România, mergea în Franța de două ori pe an, apoi o dată la doi ani. Acum, nu a mai fost în Normandia de peste un an.
Primul lucru pe care îl face de fiecare dată când ajunge acasă este să facă o baie în mare.
”Eu sunt originar dintr-o regiune cu mare. Aici, am venit la munte. Primul lucru pe care eu îl fac când mă duc acolo este să merg să înot în mare, acolo sunt locuri de pescuit, îmi place asta”, spune Laurent.
Ca un veritabil francez, el mărturisește că îi duce dorul brânzei franțuzești: ”Bucătăria românească e bună, dar îmi lipsește brânza. Este nemaipomenită”, adaugă Laurent, cu o nuanță de regret.
Stând în pragul ușii, rezemat de tocul micuț, din lemn, spune că nu se consideră un artist; cel mult, un artizan, ”cel care lucrează cu mâna și creează ceva original”. Trage puțin din țigară, zâmbește și îmi spune: ”Nu știu cum să mă caracterizez. Un francez pierdut în Carpați”. Muzica veche își continuă ritmul pe fundal, în timp ce soarele apune peste cabană, lăsând vântul să sufle printre șevaletele din curte.
