21.4 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăLifestyleFoodParadoxul unei generaţii de refugiaţi: Liberi, dar tot în aşteptarea unui ordin

Paradoxul unei generaţii de refugiaţi: Liberi, dar tot în aşteptarea unui ordin

Oamenii fug din Coreea de Nord din multe motive, foamea şi teroarea fiind principalele două. Cei care reuşesc să ajungă în Sud, după un drum lung şi nebunesc în care la fiecare pas îşi riscă viaţa, află rapid cât de complicată poate fi şi libertatea. Pentru un individ abia ieşit din ţara-puşcărie, între un lucru elementar şi-o piatră de moară s-ar putea să nu existe graniţă.

„Din moment ce fiecărei persoane îi este atribuit, pe viaţă, un anumit loc de muncă sau rol economic, nord-coreenii trebuie să accepte fără drept de apel poziţia în care au fost distribuiţi, fie ea de fermier, miner sau lider politic. Mai mult, cei care pe parcursul vieţii de adult prestează munci grele, cum este cazul minerilor sau al ţăranilor, sunt predestinaţi să-şi vadă copiii având, profesional, aceeaşi soartă, după absolvirea gimnaziului sau a liceului (…)”, scrie americanul Robert Collins în “Marcaţi pe viaţă”, un studiu analitic despre cea mai diabolică latură a sistemului care reglează dinamica societăţii nord-coreene.

Social şi politic, Coreea de Nord este un caz unic şi clinic. Songbun, numele dat acestei stratificări de tip caste, introdusă de Kim Ir Sen, este probabil cel mai eficient mod de a distruge individul, fiindu-i interzis, practic, să evolueze în vreun fel. Şi, pentru a spori doza de sadism, până şi accesul populaţiei la hrană este determinat după regula Songbun. De ce-ar fi un amănunt de reţinut? Pentru că în Coreea de Nord statul hotărăşte totul în numele persoanei: ce sluijbă primeşte, la câţi metri pătraţi de locuinţă are dreptul, câtă mâncare duce acasă. Când punga bugetară se contractă la maximum, tot statul decide care dintre cetăţeni au prioritate la împărţirea raţiilor, de pildă. Cu cât eşti mai jos pe scara Songbun, cu atât ai şanse mai multe să mori de foame sau să ajungi din casă în stradă.

Robert Collins a scris “Marcaţi pe viaţă” la capătul unei cariere de aproape patru decenii în Pentagon, dintre care trei petrecute la post în peninsula coreeană. În plus, a putut intra în contact cu primii nord-coreeni care au fugit din gulag, încă din anii ’70. Experienţa şi informaţiile pe care le-a acumulat graţie calităţilor oficiale pe care le-a deţinut i-au permis domnului Collins să mai tragă o concluzie lămuritoare: tentativa de mituire a agenţilor care fac dosarele Songbun, cu scopul de a “îndulci” propria biografie, este “foarte riscantă”.

De reţinut că asta se întâmplă într-o societate în care şpaga se ia, totuşi, pentru aproape orice, inclusiv pentru a permite trecerea ilegală a frontierei cu China, infracţiune asimilată trădării.

Dar crima împotriva Songbun nu are egal, deci nici şansa de a rămâne “perfectă”.

“Dacă va mai dura mult, s-ar putea să vorbim prin translator”

Acum, imaginaţi-vă prin ce va trece un nord-coreean de rând care are norocul să-şi continue viaţa în Coreea de Sud, după o evadare ca de film din ţara natală. Născut într-o societate care a abolit liberul arbitru, apoi crescut cu conştiinţa că eşti ceea ce ţi se ordonă să fii şi că mănânci doar ceea ce Partidul decide că vei avea în farfurie, trebuie, brusc, să te integrezi într-o societate deschisă şi competitivă, în care răzbeşti după cum singur îţi aşterni.

“Există dificultăţi de adaptare. Cel mai adesea avem probleme cu limba, iar asta influenţează şi găsirea unui loc de muncă, dar diferă chiar şi gustul mâncării. În timpul care a trecut de când Coreea este despărţită, vocabularul din Sud a evoluat, în timp ce în Nord totul a mers înapoi. Din cauza dificultăţilor de adaptare, unii refugiaţi care au şansa de a-şi lua viaţa de la zero devin mai agresivi”, povesteşte Soon Sil Lee, o femeie de 45 de ani cu un moral de fier şi o convingere fermă: “Dacă va mai dura mult până la unificarea dintre Coreea de Sud şi Coreea de Nord, s-ar putea ca oamenii să ajungă să comunice prin translator”.

În ciuda dificultăţilor, Soon Sil Lee s-a adaptat în Sud şi are astăzi una dintre cele mai de succes poveşti de refugiat, fiind chiar starul unui spectacol de televiziune care încearcă să-i familiarizeze pe sud-coreeni cu problemele fraţilor din nordul peninsulei.

Violată în faţa copilului, apoi vândută şi despărţită de micuţ

Pasul surprinzător pe care l-a făcut în lumea televiziunii este, însă, primul indiciu că viaţa pe care Soon Sil a lăsat-o în urmă a avut nenumărate accente horror. Politicoase, cuvintele dau întâietate lacrimilor, lasă glasului puţin timp pentru a-şi regla tremuratul, iar în cele din urmă rostogolesc povestea. “Sper că dacă apar la televizor copilul meu, dacă trăieşte, mă va vedea, va şti unde sunt. Poate, cândva, ne vom găsi”, explică femeia. Copilul pe care-l invocă Soon Sil Lee este o fetiţă care astăzi ar trebui să aibă 9 ani şi pe care a născut-o pe stradă, într-o perioadă în care nu avea un adăpost. Evident, dacă ar şi trăi, pentru că la vârsta de 3 ani a fost despărţită de mamă, după ce traficanţii de persoane din China le-au vândut la doi clienţi diferiţi – pe 3.000 de yuani (copilul), respectiv 5.000 de yuani (femeia). Se întâmpla în 2007, acelaşi an în care, în final, Soon Sil a reuşit să ajungă în Coreea de Sud, dar singură.

Potrivit statisticilor, între 70 şi 80% din femeile nord-coreene care trec ilegal în China pentru a se refugia apoi în Coreea de Sud cad în mâinile traficanţilor, care le plasează pe piaţa sclaviei sexuale.

Drama este accentuată de faptul că numeroase tinere sunt însoţite de unul sau mai mulţi copii. Ca şi cum totul s-ar petrece într-un târg de animale, mama şi puiul ei sunt separaţi de brutele care i-au vânat.

Deşi o minte sănătoasă ar fi incapabilă să-şi imagineze asta, despărţirea, prin vânzare, a lui Soon Sil Lee de fetiţa ei a marcat doar un ultim moment al unui şir incredibil.

În Coreea de Nord, femeia de 45 de ani fusese timp de 11 ani infirmieră la o unitate militară. În 2001, a fost lăsată la vatră, pe fondul situaţiei financiare dezastruoase a ţării. Cert este că, după tot acest timp petrecut în slujba regimului, femeia s-a trezit fără adăpost.

În paranteză fie spus, a fost ca o ironie a sorţii. Cu doar trei ani înainte, în 1998, Kim Jong Il, tatăl actualului dictator, Kim Jong Un, a dispus un update doctrinar, manifestat prin întărirea rolului armatei şi direcţionarea cu prioritate a resurselor către instituţiile de forţă,inclusiv structurile de poliţie politică.

Sigură de faptul că nu va putea supravieţui, Soon Sil Lee a încercat de nouă ori să părăsească ţara natală. De opt ori a fost, însă, prinsă, iar de câteva ori i s-a întâmplat asta cu copilul după ea, fiind, invariabil, deportată de poliţia chineză. De fiecare dată, în Coreea de Nord a aşteptat-o un loc cu bătaie, în lagărul de muncă.

“Tortura era de nedescris, iar pentru femei este, pe deasupra, şi ruşinoasă, căci eram umilite, abuzate sexual şi lovite la organele genitale”, povesteşte Soon Sil Lee. Vocea ei spune astăzi ceea ce multe femei internate în lagărele care împânzesc Coreea de Nord nu pot istorisi pentru că tocmai trec, în clipa de faţă, prin acelaşi supliciu. La Phenian, regimul este, în 2013, acelaşi ca în 2001-2007. Faptul că numele dictatorului s-a schimbat nu poate înlătura convingerea că sălbăticia a rămas la putere.

Tortura fără limite a lăsat semne pe corpul femeii. În timp ce vorbeşte, trage de bluză pentru a lăsa vederii un petic de piele. Deasupra sânului drept domneşte o cicatrice: torţionarii o arseseră acolo pe Soon Sil Lee, pe motiv că tânăra mai avea încă puterea să urle de durere după un set complet de chinuri la care tocmai fusese supusă. În desele sale peripluri prin puşcăriile nord-coreene Soon Sil a trecut prin multe situaţii dragi unei minţi bolnave.

Însă episodul care-i alimentează cele mai crunte coşmaruri duce tot la fetiţa sa de care nu mai ştie nimic. “Am fost dezbrăcată în faţa ei şi violată, iar când copilul a început să plângă l-au luat şi pe el la bătaie.”

„Aşteaptă să li se spună ce trebuie să facă”

Soon Sil Lee a supravieţuit tuturor experienţelor şi experimentelor prin care a trecut în Coreea de Nord, a rezistat şi “sejurului” infernal din China şi a răzbit în Coreea de Sud, chiar dacă primii patru ani au însemnat o depresie severă. Dar integrarea nu este pentru nimeni uşoară. Potrivit jurnalistei Melanie Kirkpatrick, fostă corespondentă pentru Asia a Wall Street Journal, circa 25% din refugiaţii care ajung în Sud suferă de sindromul de stres post-traumatic.

La asta se adaugă, potrivit lui Tim Peters, un pastor american pe care l-am întâlnit la Seul şi a cărui poveste uluitoare va apărea într-un număr viitor al RL, dificultăţile uriaşe de orientare în noul spaţiu social. Spălarea pe creier funcţionează de generaţii şi lasă urme. Tim Peters: “Ei vin aici, în Coreea de Sud, şi încă mai aşteaptă să li se spună ce trebuie să facă. Din acest motiv, sunt percepuţi uneori ca fiind leneşi, naivi. Efectul: schimbă mai des locul de muncă, dar şi găsirea unei slujbe devine mai greoaie”.

Totuşi, asta nu alterează gustul dulce al libertăţii. Înainte de a ajune în Sud, So Pyeong Kim a petrecut o perioadă în penitenciar, iar apoi a trecut ilegal în China, unde a avut timp de şapte ani o situaţie precară.

Se consideră 70% integrată în Coreea de Sud, cea mai mare problemă a ei fiind în continuare limba. Ştie, însă, un lucru: nu vrea să mai depindă de nimeni.

Prin urmare, faptul de a avea în permanenţă un loc de muncă dobândeşte automat, în cazul lui So Pyeong, şi o semnificaţie oarecum spirituală.

Dar şi una de catalizator social, în condiţiile în care femeia ştie că singurătatea e un duşman abil pentru refugiaţii nord-coreeni. “Când ajungi aici, în Coreea de Sud, te simţi singur. Statul are grijă de tine, te ajută să cunoşti lumea aceasta, îţi oferă locuinţă, o sumă fixă de bani. În ciuda acestui suport, tot te simţi singur. Când m-am mutat în acest apartament, am plâns o săptămână, dar mi-am găsit apoi o slujbă. Faptul că aveam colegi şi puteam vorbi cu ei a schimbat totul”, explică So Pyeong Kim.

Show cu nord-coreence frumoase

Pentru a înlesni apropierea dintre sud şi nord-coreeni, o televiziune din Seul încearcă să spargă bariera prejudecăţilor. “În general, prima imagine care apare în mintea unui sud-coreean este legată de sărăcie, de nevoia de a-i asista pe aceşti oameni”, îmi povesteşte unul dintre producători la capătul unei zile de filmări. Deşi iniţial a dorit doar să prezinte situaţia familiilor de refugiaţi, televiziunea a modificat formatul pe parcurs. Acum, sunt invitate femei frumoase din Coreea de Nord care vorbesc despre vieţile lor, despre aspiraţii şi aşa mai departe. Telespectatorii sunt astfel bombardaţi cu imagini plăcute şi vorbe rostite de luptători, mesajul transmis încercând să zdruncine prejudecata. Una dintre fetele care participă la emisiune are 27 de ani şi a ajuns în Coreea de Sud pe ruta clasică, prin China. Iniţial, a avut rezerve să vină în platou: i se părea dureros să-şi reamintească prin ce trecuse. Cât despre integrarea în societatea adoptivă, spune că îi e mult mai simplu, chiar mult mai simplu decât părinţilor ei. “Fiind mai tânără, mă adaptez mai uşor. Nu şi părinţii mei, care au schimbat mai multe slujbe, pe care oricum le-au găsit mai greu. Eu sper ca programul la care particip să mai stingă diferenţele dintre sud-coreeni şi nord-coreeni”. Optimistă, tânăra speră că va ajunge asistentă medicală şi nu vrea încă să aibă un prieten. Teama că ar putea depinde din nou de cineva o urmăreşte.

Hanawon – momentul zero al libertăţii

„Atât de obişnuită este populaţia din Coreea de Nord cu lipsa luminii, încât atunci când am întrebat-o pe o nord-coreeancă stabilită într-un oraş american dacă-i lipseşte ceva de acasă, femeia mi-a răspuns că da, îi lipseşte întunericul”, scrie jurnalista Melanie Kirkpatrick în cartea sa apărută anul trecut, „Escape from North Korea”.

Pentru aceşti oameni, libertatea are numeroase mistere. Pentru a se adapta la ea, guvernul din Coreea de Sud a alocat în ultimii ani nu numai o linie de finanţare directă, care le oferă refugiaţilor tot suportul necesar instalării şi unui trai decent, ci şi o infrastructură adecvată primilor paşi în acomodare.

Întâi de toate, orice persoană care ajunge la Seul după ce a fugit din Coreea de Nord este preluată de serviciile de informaţii, care conduc un proces complex de identificare a individului, derulat pe parcursul a două luni.

Odată încheiată etapa, urmează alte trei luni în care refugiaţii sunt găzduiţi într-unul dintre cele două centre numite „hanawon”. Potrivit lui Duk Haeng Lee, director în Ministerul Unificării şi unul dintre oficialii de la Seul bine ancoraţi în negocierile cu nordul comunist, „hanawon” pot adăposti până la 5.000 de refugiaţi. În 2012 şi, după estimări, şi în 2013, numărul nord-coreenilor intraţi în Coreea de Sud şi ajutaţi anual este de circa 1.500, cu 40% în scădere. Totodată, pe cuprinsul ţării există şi 29 de centre asociate celor două mari „hanawon”. Motivul? În cele trei luni, refugiaţii nu primesc doar casă şi masă, ci mai beneficiază de cursuri de limbă, instruire profesională, informare cu privire la diferenţele dintre Coreea de Sud şi Coreea de Nord.

După ce părăsesc aceste centre, sunt în continuare ajutaţi de guvernul de la Seul: financiar (alocaţii lunare pentru chirie, hrană, asigurare medicală gratuită) şi tehnic (sunt consiliaţi inclusiv în perioada în care îşi caută de lucru).

Se poate spune că, din acest moment, refugiatul nord-coreean este pe picioarele sale. Chiar dacă statul sud-coreean nu-l va lăsa de izbelişte, depinde totuşi numai de el ce va face cu libertatea pentru care până nu demult îşi riscase viaţa.

Cele mai citite

Captive ideologiei, euroelitele nu sesizează declinul capitalismului

Revoluţia franceză a desfiinţat latifundiile feudale, în folosul unităților de producție burgheze. Comuniștii au distrus proprietatea privată pentru a crea omul nou, eliberat de...

Grav accident auto pe DN2 – E85, în Vrancea! Opt persoane, rănite în urma coliziunii dintre un autoturism și un microbuz

Opt persoane au fost rănite, vineri, la intersecţia DJ 205 R Coteşti cu DN2 - E85, în urma coliziunii dintre un microbuz de transport...

Peste 6000 de elevi s-au înscris la finala națională a concursului european de educație financiară European Money Quiz

Peste 6.260 de elevi, cu vârsta între 13-15 ani, din 390 de școli, licee și colegii de la nivel național s-au înscris la ediția...
Ultima oră
Pe aceeași temă