Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Mărturiile unor români care şi-au vândut rinichii în Africa de Sud

O anchetă privind reţelele internaţionale de trafic de organe face valuri în Africa de Sud. Peste o sută de persoane au fost operate ilegal într-un spital din Durban. Printre cei care şi-au vândut organele unor evrei ...

Share

Laura Stefanut 0 comentarii

08.08.2011 - 21:01

O anchetă privind reţelele internaţionale de trafic de organe face valuri în Africa de Sud. Peste o sută de persoane au fost operate ilegal într-un spital din Durban. Printre cei care şi-au vândut organele unor evrei bogaţi se numără şi mai mulţi cetăţeni români. RL prezintă în exclusivitate poveştile a doi dintre aceştia.

Cornel are 42 de ani şi este din Braşov. În urmă cu opt ani a vândut un rinichi în Africa de Sud. A primit 4.800 dolari pentru el. Nu a fost în stare să-i mărturisească soţiei sale, iar când aceasta a aflat, după câţiva ani, l-a părăsit.  Bărbatul a acceptat să-şi spună povestea, cu condiţia folosirii unui pseudonim.

„Nu îl pot ierta pentru ceea ce a făcut: să-şi vândă un rinichi... Rinichiul îl donezi cuiva pe care îl iubeşti, dar nu îl vinzi! Nu îl pot ierta fiindcă m-a lăsat să mă întreb de ce nu putem avea copii, ba chiar să cred că eu sunt de vină. De ce am cheltuit atâţia bani pe analize când el ştia că nu are un rinichi şi e posibil ca ăsta să fie motivul?", se întreabă fosta soţie a lui Cornel.

Soţia lui ştia că cicatricea din partea stângă a abdomenului este urma unei operaţii pentru refacerea rinichiului. „Nu am minţit, chiar am avut dureri la rinichiul stâng, de aici a pornit totul", îşi nuanţează Cornel povestea. S-a gândit că are probleme din cauza ridicării greutăţilor. A început să caute pe internet oameni cu care să discute despre aceasta. Aşa a ajuns să posteze mesaje pe mai multe forumuri.

La scurt timp a intrat în legătură cu un intermediar al pieţei negre de rinichi. „Mi s-a prezentat cu numele şi a adăugat că este român de origine evreiască. Era un bărbat pe la 55-60 de ani, cu vreo 20 de ani mai mare decât mine, gras, cu barbă. Nu era din Braşov, a venit cu trenul prima dată când ne-am întâlnit". Bărbatul e unul dintre numeroşii intermediari naţionali, care erau coordonaţi de omul de afaceri evreu Ilan Perry, supranumit „brokerul de organe", potrivit declaraţiei poliţiei sud-africane pentru ziarul The Times.

Intermediarul l-a încurajat pe Cornel să-şi vândă rinichiul: în loc să plătească pentru a-l repara, mai bine primeşte bani pentru el, salvează o viaţă şi rămâne la fel de sănătos ca înainte. Cornel lucra atunci ca paznic, era un bărbat în formă, obişnuia să facă alpinism de performanţă, iar cea mai gravă problemă de sănătate pe care o întâlnise era gripa. Asta îl făcea un candidat ideal pentru cei dispuşi să cumpere un rinichi.

Lui Cornel i s-au făcut o serie de analize în Braşov. Două săptămâni mai târziu, a primit un telefon: se găsise o persoană compatibilă cu el, iar operaţia de transplant urma să aibă loc în oraşul Durban din Africa de Sud.

Cumpărătorul plătea 120.000 de dolari pentru un rinichi

Românul intrase în reţeaua internaţională de trafic de organe: cumpărătorii de rinichi erau din Israel, „donatorii" din România şi Brazilia, iar operaţiile aveau loc în Africa de Sud, în cadrul Spitalului St. Augustine, din Durban. Afacerea începuse în 2001.

Iniţial, „donatorii" erau tot evrei. Ei vindeau un rinichi cu 20.000 de dolari americani. După scurt timp însă, au început să fie aduşi brazilieni şi români, plătiţi cu sume între 3.000 şi 6.000 dolari. „Donatorii" erau cei care primeau cel mai puţin în afacerea rinichilor, unde cumpărătorul ajungea să plătească peste 120.000 dolari pentru un transplant.

În ziua plecării, Cornel a luat trenul din Braşov către Budapesta. Intermediarul român îl ajutase cu toate demersurile pentru călătorie. Acesta s-a urcat în tren la Arad şi au mers împreună restul drumului.

Din Budapesta, Cornel a zburat singur cu avionul până în Durban, unde îl aştepta Delila, intermediara sud-africană. S-au înţeles mai mult prin semne, fiindcă intermediara vorbea engleza şi portugheza, iar românul abia reuşea să înţeleagă prima limbă. Delila l-a condus pe Cornel în camera de hotel, unde alţi trei brazilieni aşteptau să-şi vândă rinichii: Vladimir, un bărbat în vârstă, Junior şi prietena lui, un cuplu de tineri. Următoarele două săptămâni le-a petrecut în acest apartament; Cornel dormea cu Vladimir în cameră, iar Junior cu prietena lui. Găteau în bucătăria apartamentului.

„Nu mă înţelegeam cu brazilienii decât prin semne, fiindcă nu vorbeau deloc engleza. Beam împreună cafeaua, mâncam şi uneori ne plimbam pe malul oceanului. Delila ne vizita zilnic. O singura dată ne-a dus la un restaurant luxos în port, unde l-am cunoscut şi pe soţul ei. Era jucător de rugby. Am jucat apoi cu el fotbal american, într-un parc de lângă hotel."

A fost internat în spital cu două zile înainte de operaţia din mai 2003. A semnat acte în care declara că este rudă cu cine urma să-i primească rinichiul. Era o măsură prin care spitalul încerca să construiască un paravan legal întregii afaceri.

Cornel nu a vorbit şi nici măcar nu a văzut-o pe aceasta; nu ştie decât că este vorba de o femeie din Israel. S-a gândit că, dacă cei de acolo au hotărât ca pacienţii să nu se vadă între ei, cu siguranţă „este mai bine aşa". „Am semnat că sunt rudă cu ea, deşi era evident că nu eram. Mi-era rudă de la Adam încoace eventual", spune Cornel.

Au urmat o serie de analize şi montarea unei drene la rinichiul stâng. Cornel începea să se gândească tot mai mult că urmează să facă o greşeală. Încă de la sosirea în Durban ideea îi revenea obsesiv în minte. Simţea însă că nu mai putea să dea înapoi. „Ştiam că sunt un om de cuvânt: dacă am bătut palma, merg până la capăt", se îmbărbăta Cornel.

„M-am trezit cu dureri îngrozitoare, însă nu durerea fizică era problema mea. Eram copleşit de regret şi vinovăţie pentru ceea ce făcusem. Dacă înainte de operaţie aveam îndoieli, după ce m-am trezit fără rinichi eram disperat. Nu-mi mai trebuiau nici banii, îmi doream doar să nu fi făcut asta. 4.800 de dolari nu este puţin, este fix zero în cazul ăsta", mărturiseşte Cornel.

A mai rămas trei zile în spital. „Era un spital imens, cu 5 niveluri imense, cât şapte stadioane, fiecare cu parcare şi cu spaţii verzi în care erau băncuţe, izvoare şi statui cu Fecioara Maria", îşi aminteşte Cornel.

Doctorul care l-a operat, Chris-topher, l-a vizitat de două ori. În rest, era în permanenţă însoţit de o asistentă care nota din când în când într-un carneţel. S-a întors la hotel, unde a dormit următoarele două zile, până marţi, când avea avionul spre România.

Printre „donatorii" de rinichi se numără şi cinci  minori

Potrivit surselor sud-africane, în dosarele transplanturilor de la spitalul St. Augustine apar cinci cazuri de minori, dintre cele peste 100 de operaţii.

Deşi Cornel nu a întâlnit nici un român în Durban, ştie că au mai fost cel puţin doi în afară de el: o fetiţă de 15-16 ani şi un tânăr, Adrian, cu care a vorbit o dată la telefon. Despre fetiţa româncă, adusă de mama ei, a aflat de la Delila, intermediara sud-africană. I-a povestit că aceasta a fost singura româncă operată înaintea lui. În ceea ce îl priveşte pe Adrian, tânărul a vândut un rinichi la scurt timp după Cornel. „Trecuse o lună, o lună şi ceva de la operaţie, când am primit un telefon. Era vocea unui tânăr care s-a prezentat şi mi-a transmis «salutări de la Delila». Avea numărul meu de telefon de la intermediara sud-africană. Voia să vadă cum mă simt, cum mi s-a părut. Eu însă nu suportam să îmi reamintesc episodul, aşa că a fost prima şi ultima discuţie cu băiatul", îşi aminteşte Cornel.

Adrian C. are acum 30 de ani şi locuieşte în Arad, unde lucrează ca paznic de noapte. Este  rigid în mişcări şi suspicios. „Pe mine nu mă păcăleşte nimeni, nu-s fraier. Nu am încredere în nimeni şi nu discut decât dacă am ceva la asta", atrage atenţia Adrian la prima discuţie. Zgârcit cu informaţiile, răspunde laconic sau tace în legătură cu transplantul din 2003. Avea atunci 22 de ani şi era unul dintre cei trei copii ai unei familii sărace din Arad. A dat anunţ în ziar că vinde un rinichi şi aşa a ajuns parte a reţelei internaţionale de trafic uman. Îl interesau banii.

„Am călătorit spre Durban împreună cu o fată din Republica Moldova, care mergea acolo pentru aceeaşi treabă (vinderea unui rinichi - n.r.). La escala din Zürich, un bărbat căuta pe cineva de la care să cumpere un bilet de avion către Durban. Am vrut să i-l vând pe al meu, mai făceam câteva sute de dolari. Îl sunam pe ăsta care mi-l cumpărase şi îi spuneam că am pierdut zborul şi am nevoie de un nou bilet. Prostia a fost să-i spun moldovencei ce am de gând, iar ea a început să plângă, să mă roage să nu o las singură. A refuzat să-mi dea biletele, pe care le ţinea în geantă. M-a enervat rău şi nu am iertat-o decât după ce mi-a dat 200 de dolari la întoarcere, din banii primiţi pe rinichi".

Ulterior, Adrian a infirmat că a „donat" un rinichi în Durban. „Iniţial am crezut că voi avea de câştigat ceva dacă pretind că îmi lipseşte un rinichi. Acum am înţeles că nici vorbă. Dar am informaţii despre reţeaua de acolo; am şi poze. Vi le pun la dispoziţie dacă veniţi cu o ofertă". Adrian povesteşte că are  într-adevăr o tăietură partea dreaptă a abdomenului - a suferit un accident la fotbal.

Omul de afaceri evreu

La sfârşitul anului în care a avut loc operaţia lui Cornel, autorităţile sud-africane au reţinut primii suspecţi în reţeaua traficului de organe. Din 2003 până în 2010, procesul a fost amânat de aproximativ opt ori. A fost chiar un moment în care au fost retrase toate acuzaţiile, reluate ulterior.

Până de curând, compania Netcare, care deţine lanţuri de spitale private în Marea Britanie şi Africa de Sud, printre care şi spitalul St. Augustine din Durban, şi-a susţinut nevinovăţia: nu a ştiut despre aceste transplanturi ilegale realizate în cadrul spitalelor sale.

La sfârşitul lui 2010 însă au avut loc noi reţineri: patru medici şi doi coordonatori de transplant. Netcare a pledat vinovat şi a acceptat să plătească penalităţi de peste 1 milion de dolari. Procesul trebuia să înceapă în luna mai, dar a fost amânat pentru decembrie 2011.

Reţeaua implica însă un număr extins de persoane. Cel mai important intermediar este omul de afaceri evreu Ilan Perry, care coordona toţi brokerii de la nivel regional.

„Iniţial, Ilan Perry a câştigat enorm, ani la rând, din organizarea transplanturilor în Turcia, cu «donatori» din Republica Moldova şi cumpărători din Israel. Mutarea afacerii în Africa de Sud de către Ilan Perry şi alţi doi intermediari israelieni la începutul anilor 2000 a însemnat o alternativă mai puţin costisitoare", potrivit lui Nancy Scheper-Hughes, directoarea programului de studii doctorale în antropologie medicală în cadrul Univer-sităţii Berkeley din SUA, precum şi co-fondator al organizaţiei Organ Watch, care se ocupă de problema traficului de organe. De peste un deceniu, Nancy contribuie la desconspirarea „mafiei organelor" la nivel internaţional. De la începutul anilor 2000, a cercetat şi a publicat în reviste de renume internaţional studii despre situaţia din Africa de Sud.

Autorităţile sud-africane  au ajuns chiar şi pe teritoriul României, în ancheta privind traficul de rinichi. În 2005 au fost întrunite comisii rogatorii, în care românii-donatori au fost citaţi ca martori. Potrivit DIICOT, la momentul respectiv în România era în vigoare Legea nr 2/98, care nu avea reglementări stricte în privinţa donatorilor. Din această cauză şi fiindcă românii au fost citaţi doar ca martori în cercetările sud-africane, autorităţile din ţară nu găsit motive pentru a deschide, la rândul lor, o anchetă. Astăzi, există reglementări mult mai scricte privind transplanturile, sub legea 95/2006.

Ar trebui legalizat comerţul cu organe?

Numărul pacienţilor care au nevoie de transplanturi creşte constant, potrivit raporturilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.  Totodată, un rinichi primit de la un donator viu funcţionează în medie de două ori mai mult decât cel primit de la o persoană în moarte cerebrală. De ani de zile apar constant zvonuri la nivel internaţional că, pentru a alimenta această nevoie, se fură rinichi: oamenii care sunt drogaţi şi se trezesc fără un rinichi, sunt furaţi copii şi găsiţi fără organe. Deşi acestea rămân mituri, este adevărat că piaţa neagră a transplanturilor e înfloritoare, conform analizei din  raportul OMS realizat în 2007.

„Donatorii" sunt oameni vulnerabili, săraci, prizonieri, refugiaţi, proveniţi din ţări slab dezvoltate, după cum reiese din concluziile Summitului Internaţional pe problema Turismului pentru Transplant şi al Traficului de organe, din 2008, în Istanbul. Pe de altă parte, cumpărătorii sunt bogaţii din ţările dezvoltate. În cadrul reţelei internaţionale Israel - Africa de Sud - Brazilia/România, cumpărătorul evreu plătea cel puţin 120.000 dolari pentru un rinichi. Cei care vindeau rinichii, oameni săraci din Brazilia şi România, primeau între 3.000 şi 6.000 dolari. Restul banilor era împărţit între intermediari şi chirurgi.

Unii susţin că legalizarea comerţului cu organe ar face să dispară toţi aceşti intermediari; sumele de bani necesare unui transplant s-ar diminua. Pacienţii cu dializă ar plăti mai puţin pentru a-şi recăpăta sănătatea, iar cei care vor să îşi vândă organele, ar putea fi plătiţi cu sume mai mari. Acesta este raţionamentul în numele căruia se militează pentru legalizarea comerţului cu organe.

„Pacienţii nu pot fi reduşi la obiecte de consum ale pieţei, la recipiente cu părţi de schimb. Transformarea sărăciei unei persoane într-o oportunitate pentru altcineva înseamnă violarea fundamentelor etice umane", spune Nancy Scheper-Hughes.

Pentru Gheorge Tache, vicepreşedinte al Asociaţiei Transplantaţilor din România, legalizarea vânzării rinichilor este exact opusul: un gest în sprijinul pacientului. Este voluntar în Asociaţia Transplantaţilor din 2006, la un an după ce el însuşi a primt un rinichi de la vărul său.

„Oricine ar putea avea nevoie cândva de un transplant şi, cu siguranţă, nu toţi vor avea norocul pe care l-am avut eu cu vărul meu. Spre exemplu, am auzit discuţii ale unora care propun să se legalizeze vânzarea de organe, iar statul să fie cel care suportă costurile. Astfel, s-ar elimina suspiciunile legate de piaţa neagră a organelor. Marile beneficii însă ar fi creşterea numărului transplanturilor şi oferirea şansei la viaţă celor nevoiaşi. Sunt în felul acesta avantaje şi de o parte şi de alta. Un organism funcţionează la fel de bine cu un singur rinichi."

Nancy Scheper-Hughes atrage atenţa însă că vânzarea unui rinichi nu este tocmai lipsită de riscuri. „Vânzarea organelor are consecinţe sociale care depăşesc efectele secundare din punct de vedere medical. Totodată, în afacerile de tipul acesta, chirurgul încalcă jurământul lui Hippocrat, care spune să nu faci rău pacientului. Or, celui care vinde un rinichi, îi faci rău. Argumentul că răul făcut acestuia este mic, raportat la binele reprezentat de salvarea vieţii celui care cumpără organul este un argument îngrijorător. Aceasta este lumea în care aţi vrea să trăiţi: unde cei privilegiaţi pot obţine proprietatea asupra unor părţi din corpurile celor dezavantajaţi?"

Totodată, toate studiile care arată că riscurile medicale ale celor care vând rinichi nu sunt semnificative, au fost realizate în ţări dezvoltate. Or, majoritatea „donatorilor" de organe provin din regiuni sărace şi nu au parte de îngrijiri medicale corespunzătoare şi de igienă.

Nancy atrage atenţia asupra situaţiei „donatorilor" din Republica Moldova. Au fost 38 de ţărani moldoveni care şi-au vândut câte un rinichi în Turcia,la sfârşitul anilor '90. În 2009, când Nancy Scheper-Hughes a revenit împreună cu doctorandul român Călin Goina pentru a-i revedea pe aceştia, 5 dintre ei muriseră.

De ce nu vor românii să-şi doneze organele după deces?

În România, sunt 2.000 de pacienţi pe listele de aşteptare pentru transplant. Sunt însă peste 9.000 de pacienţi care fac dializă, dar marea parte a acestora nu se califică pentru un transplant: sunt prea bătrani, fie au şi alte probleme de sănătate. În România, în prezent, există doar un donator la un milion de locuitori. Anual au loc mai puţin de 250 de transplanturi.

În 2010, doar 31% din români ar accepta să-şi doneze organele după moarte, iar 34% şi-ar da con-simţământul ca organele rudelor apropiate să fie donate (sursa: Eurobarometru). Deşi procentele au crescut faţă de anii trecuţi, sunt cu mult sub media europeană de 55%, respectiv 53%. Potrivit Eurobarometrului, principalul motiv pentru procentul mic înregistrat în România este religia.

„Presa sperie potenţialii donatori. Când apar ştiri negative, că un copil e răpit, că au fost găsiţi oameni morţi fără organe, impactul public e aversiunea faţă de donarea organelor. E vizibil în statistici şi în motivele pe care le invocă oamenii când facem campanii prodonare: le este teamă că se va face trafic cu organele rudelor acestora", crede Gheorghe Tache, vicepreşedinte al Asociaţiei Transplantaţilor din România.

Pe de altă parte, doctorul Ionel Sinescu, director al Centrului de Chirurgie Urologică, Dializă şi Transplant Renal de la Institutul Fundeni, crede că altele sunt motivele pentru numărul redus de transplanturi. „Donatori există. Românii, în suferinţa lor, sunt solidari. Sunt puţini donatori, dar nu din cauza familiilor, ci a sistemului medical: secţiile de terapie intensivă sunt prost organizate - moartea cerebrală nu este anunţată către coordonatorul de transplant, nu sunt suficienţi medici în terapia intensivă care să monitorizeze pacienţii, secţiile nu sunt suficient echipate. De multe ori medicii trebuie să aleagă între a folosi ventilatorul pentru cineva care va trăi, sau pentru un pacient în moarte cerebrală. Totodată, avem doar 5 coordonatori de transplant în România. Comparaţi cu Spania, care are 1.000, la o populaţie dublă", explică Sinescu.

Când avea 49 de ani, Gheorge Tache se afla de un an pe lista de aşteptare pentru transplant de rinichi. A primit într-o noapte un telefon de la Spitalul Fundeni: era un posibil beneficiar al rinichiului unei persoane în moarte cerebrală. „Mai era un candidat pe rinichiul acesta, o tânără din Galaţi. Făcea dializă de şase ani, nu se mai putea deplasa, era în stare critică. După ce am făcut analizele de compatibilitate, a venit doctorul şi ne-a dat verdictul: tânăra din Galaţi era cea compatibilă. Acea persoană care nu se putea deplasa a sărit în sus de bucurie. Atunci mi-am dat seama că transplantul este şansa vieţii unora, inclusiv a vieţii mele".  

Netcare, compania medicală care deţine Spitalul St. Augustine, unde aveau loc transplanturile ilegale, nu a răspuns solicitărilor RL.

 

 Cum se împărţeau banii

 Cumpărătorul plătea 120.000 de dolari pentru un rinichi.

 „Donatorul" primea intre 3.000 şi 6.000 de dolari.

 Unul dintre românii care şi-au donat rinichiul a primit 4.800 de dolari.


 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...