Un apendice al lacului Tei, undeva pe soseaua Petricani, nu mai mare decat un teren de fotbal, inghetat bocna. Luciul ghetii este ciuruit de zeci de copci. In jurul lor, stransi ciopor, pescarii. Impatimitii pescuitului la copca infrunta gerul si umezeala doar, doar sa prinda o fata cat de mica. Nea Gherase si cinci-sase chibiti fixeaza fascinati micuta gaura in asteptarea "pestisorului de aur". Alaturi, pe albul orbitor al ghetii, vreo cinspe bibanasi de-o palma se zbat inca fara speranta. Un chiot de victorie anunta urmatoarea captura. In ochiul de apa apare coama infoiata a unui ghibort auriu. Toti participantii la ritual se simt partasi la marea victorie, care trebuie sarbatorita cum se cuvine. Dintr-o geanta ponosita, plina cu ustensile care mai de care mai sofisticate, apare si "clondirul" cu "albitura". Trag pe rand cate o dusca. Fetele lor imbujorate de ger se inrosesc si mai tare. Nici unul nu mai simte frigul. "Manca-te-ar tata!", se bucura nea Gherase sarutandu-si trofeul. "Asta-i boala grea!", spune nea Gherase. "Pescuitul la copca e pasiunea noastra. An de an, cum incepe sa ne tina gheata, suntem aici. Vezi freza asta ruseasca? O am de 10 ani. Am dat saptej’de mii pa ea. Acu’ nu prea mai e peste. Da’ de o saramura tot iese!".
E trecut bine de miezul zilei, dar nimeni nu da semne ca ar vrea sa plece. Cat timp mai exista "combustibil", iar balta are peste, nici vorba de dus acasa… In fond si maine mai e o zi.
