Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

FOTO. Povestea ultimilor nomazi din România

Cutreierarea ţării în lung şi-n lat pe timpul verii a rămas numai o îndeletnicire a ţiganilor săraci. Aceştia nu mai vând cazane de ţuică, oale şi căldări, pentru care nu mai există cerere, ci colectează ...

Share

Andreea Pocotila 0 comentarii

21.05.2012 - 19:52

Cutreierarea ţării în lung şi-n lat pe timpul verii a rămas numai o îndeletnicire a ţiganilor săraci. Aceştia nu mai vând cazane de ţuică, oale şi căldări, pentru care nu mai există cerere, ci colectează fier vechi.


Pe izlazul din spatele satului Valea Stânii, judeţul Călăraşi, cinci corturi ţigăneşti peticite şi arse de soare sunt priponite pe buza unei bălţi. Mai la deal, în spatele corturilor, fuste colorate şi cămăşi cadrilate sunt întinse la uscat, direct pe iarbă. Prelatele corturilor, pătate şi înnegrite de soare, flutură în  vânt. Corturile sunt parcă priponite în grabă, cuiele ies din pământ şi, pe alocuri, colţuri ale pânzei sunt ţinute locului de pietre, fiare şi de baterii vechi de maşină. Sticle goale, bucăţi de fier, cârpe, lemne arse, cauciucuri şi resturi de mămăligă colorează izlazul din jurul corturilor. O găină se zbate anemic la soare, cu piciorul legat de un pripon.

În sus, pe izlaz, se văd în depărtare caii, lăsaţi liberi pe câmp. E miezul zilei, liniştea domneşte în şatră. Câţiva copii cu feţele mânjite de praf se ivesc din spatele unui cort. Râsetele lor îi trezesc pe ţiganii tolăniţi pe perne imense, rezemate de căruţele din fundul cortului. Ţiganii ies alene de sub prelate, unde s-au ascuns pentru câteva ore de săgeţile soarelui de prânz. Tina, o ţigancă tânără cu părul împletit în două cozi lungi, face primii paşi spre noii veniţi. Are un plod în braţe, agăţat de sânul dezvelit. E aprigă la vorbă şi, după primele cuvinte, cere un ban pentru copiii ei. „Dă două zile n-am mâncat. Dă şi mie ceva pentru ăsta micu'". Strigă în ţigăneşte spre un cort din spatele ei, de unde iese un bărbat cu părul şi mustaţa cărunte. Îşi scutură de praf pălăria în timp ce se apropie. „Asta e şatra lui Mihai, e şatra mea", spune bărbatul şi se uită în jos, spre papucii din plastic albastru.

Şatra lui Mihai, care a campat de două zile pe izlazul de lângă Valea Stânii, e printre puţinele grupuri de ţigani din ţară care încă îşi mai urcă plozii şi cortul în căruţe şi cutreieră împrejurimile pentru a face bani pentru iarnă.

„Pe vremuri, valea asta vuia de zdrăngănitul ciocanelor"

Mihai nu mai are însă cuvinte de laudă pentru acest obicei şi nici chef de vorbă. Sărăcia din jur vorbeşte de la sine. Ţiganii din şatra lui sunt neam de căldărari, ani la rândul au făcut cazane de ţuică, tigăi, căldări, grătare, pe care le-au vândut în toată ţara, în peregrinări care ţineau vara întreagă. Se aşezau câteva săptămâni în fiecare sat mai înstărit, luau comenzi şi nu plecau până nu umpleau gospodăriile de cazane de ţuică şi găleţi din aluminiu sau cupru sau până nu le reparau pe cele făcute în anii trecuţi.  Acum, doar sărăcia îi mai mână spre alte locuri.

„Pe vremuri, valea asta vuia de zdrăngănitul ciocanelor. Fiecare stătea în faţa cortului, cu câte un cazan la care bocănea. Acuma, noi mai mult umblăm după fiare vechi", spune şeful şatrei. Toţi membrii şatrei - cinci familii, adică 20 de adulţi şi 13 copii - umblă prin satele învecinate după fiare vechi, pe care le transportă apoi în căruţe înapoi în satul lor. Banii câştigaţi abia le ajung pentru cele ale gurii.

„Mai dăm o oală, mai dăm o găină, mai luăm ouă, mai luăm o brânză, un cartof, un mălai. Ce găsim, aia mâncăm", spune o bătr]nă în timp ce răzuie un tuci de resturile de mămăligă.

Oalele şi cazanele nu se mai vând bine de ani buni. Meşte-şugul nu l-au uitat, dar nu mai există piaţă pentru produsele care le ies din mâini.

„Cui să vindem? Nu mai vrea lumea oale şi tigăi, le ia de la piaţă", spune Mihai. Ca să-i întărească vorbele, Margareta, o ţigancă iute la picior şi la vorbă, mamă a cinci copii, trage din cort un cazan vechi de ţuică.

„Cazanul ăsta e făcut de mult, nu l-am vândut că n-am avut cui", spune şeful şatrei. Acum îl cară după ei oriunde merg, o amintire a vremurilor demult apuse.

„Doar d-astea mai vindem", spune Margareta şi arată spre un set de oale nou-nouţe, în ţiplă, cumpărate de la magazin.

„Nu mai are treabă cu tradiţia, cu libertatea"

Ţiganii din şatra lui Mihai, strânşi acum în cerc în faţa corturilor, vorbesc în cor despre viaţa grea din şatră, despre problemele cu poliţia care îi goneşte de pe izlazuri. Dacă se ceartă când vine vorba de primarul satului din care vin - Sinteşti - sau râd de o ţigancă tânără care dă vina pentru viaţa ei grea pe „primarul" ţării, Traian Băsescu, toţi sunt de acord cu un lucru: nomazi mai sunt doar ţiganii săraci, care nu şi-au făcut o afacere sau n-au plecat din ţară, în Spania sau Italia. Toţi spun că ţiganul nomad - cel mulţumit doar cu o căruţă, un cort şi cerul deasupra capului, nu mai e ce-a fost.

continuare în pagina 2

„Nu mai are treabă cu tradiţia, cu libertatea. Dacă am avea bani, am sta acasă," trage linie discuţiei Margareta.

Fierul vechi strâns de şatra lui Mihai e preluat şi vândut mai departe de ţiganii înstăriţi, care au uitat de mult de corturi şi căruţe, conduc Mercedesuri-uri şi stau în palate.

„Toate ce e pă pământ şi le văd cu ochii eu le lucrez"

O parte din fierul colectat de şatra lui Mihai şi de alte câteva şatre din împrejurimi ajunge şi în comuna Săruleşti, la vreo 25 km de Valea Stânii, unde locuieşte o comunitate numeroasă de ţigani căldărari. Şi aici, singurii care pleacă prin împrejurimi cu căruţele sunt doar cei săraci.

Primarul comunei, Niculae Ghedzira, ar avea un plan pentru comunitatea romă din localitate - majoritatea căldărari - dar nu e încă bine pus la punct. Pe hârtie, lucrurile stau aşa: „Programul se numeşte «Dezvoltarea spiritului antreprenorial al comunităţii rome» şi vrem să cumpărăm tablă de cupru şi să le-o dăm să lucreze". Singura problemă: „Încă n-am rezolvat aspectul vânzării produselor, nu există o piaţă dezvoltată pentru produsele lor."

În schimb, meşteşugari ar fi. Lui Mihai Ionel, de exemplu, un tânăr de 25 de ani, îi ia cam două zile să facă un cazan de ţuică. Dar nu face foarte multe pentru că nu are material şi pentru că nu le vinde: „Vând puţine. Plec câte două-trei zile cu ele încărcate în căruţă şi le vând cum pot. Vând un cazan cu 12, 14, 17 milioane de lei (n.r. vechi)".

Cel mai în măsură să vorbească despre comunitatea romă din Săruleşti este Mihai Gogu, zis Muhuiţ printre ţigani, care are rol de liant între primărie şi cele 147 de familii de romi din localitate.

Consilierul Gogu este căldărar şi expert în cazane, lighene, găleţi, făraşe, albii, grătare: „Toate ce e pă pământ şi le văd cu ochii eu le lucrez". Are atâtea de spus de bine despre ţigani, „cât timp nu e pe pământul ăsta". Şi are şi multe poveşti. Cum a fost atunci când şi-a luat nevastă de 12 ani şi închidea cortul să nu vadă ceilalţi că el găteşte, şi nu fata. Sau când a fugit în cimitir în miez de noapte, când avea vreo 20 de ani, de miliţienii trimişi  de comunişti să-i caute pe ţigani de aur. „Am stat într-un cavou nu ştiu câte ore. Noroc că aveam neşte Carpaţi la mine". Dar astea sunt poveşti vechi, acum lucrurile stau altfel, căldărarii sunt strângători de fier vechi şi ţiganii, romi.

„Pe dumneavoastră v-a făcut mama dumneavoastră româncă. Pe mine, m-a făcut ţigan. Ţiganu' tot ţigan moare", tranşează Gogu dilema ţigan versus rom.

„Dacă vede rumânu' o oală mai lucioasă la magazin, o ia p-aia, nu p-a mea"

Pe Gogu îl doare mai tare că nomazii nu mai vând cazane şi căldări când pleacă „pe teren", ci colectează fier vechi. „Eu plec că n-am bani să trăiesc, iau de la patronul neşte bani (n.r. patronii sunt ţiganii înstăriţi), adun fier vechi, îl aduc aici, el îl vinde la Constanţa sau la Feteşti. Ne rămâne nouă 30-40 de lei pe zi. Rar iau un milion pe zi (n.r. lei vechi)", explică Gogu traseul fierului vechi, noua îndeletnicire a foştilor căldărari.

Spusele sale se văd cu ochiul liber în partea de sat în care locuiesc în jur de 500 de ţigani. Între case sărăcăcioase, corturi lăsate de izbelişte şi maldăre de  gunoaie au răsărit aşa-zisele palate, cu termopane şi balcoane. În ele locuiesc ţiganii care s-au întors din străinătate, care ştiu secretele cămătăriei sau cei care se ocupă cu vânzarea fierului vechi, după ce acesta este colectat din împrejurimi de nomazii căldărari. Tradiţia adevăraţilor nomazi a apus, spune Gogu: „Aşa e în toate judeţele. Dacă vede rumânu o oală mai lucioasă ca a mea la magazin sau la Europa, o ia p-aia, nu p-a mea".    

Cioabă: „Mai sunt puţini ţigani nomazi"

Regele autointitulat al romilor, Florin Cioabă, ne-a declarat că mai există puţine grupuri de ţigani care îşi urcă totul în căruţe şi pleacă de acasă pe timpul verii. „Mai sunt, dar mai sunt puţini. Îi mai găsiţi în Călăraşi, Ialomiţa, Constanţa. Cei care pleacă sunt ăia mai săraci, care nu au reuşit să-şi facă o afacere", a spus Florin Cioabă.

Asociaţie de romi: „Nomazi? Adică cei care pleacă în Spania?"

Rugate să furnizeze informaţii despre numărul romilor nomazi, asociaţiile contactate de România liberă ne-au transmis că, din cunoştinţele lor, aceştia nu ar mai exista. Un reprezentant al unei asociaţii ne-a răspuns: „Nomazi? Adică cei care pleacă în Spania?"

Citește totul despre:

Comentarii

loading...