Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Dinu Zamfirescu: Am fost cumpărat de la Securitate cu 6.000 de dolari

Dinu Zamfirescu s-a întors în România în decembrie 1989 cu primul avion Air France căruia i s-a permis să aterizeze la Otopeni. Paşaportul franţuzesc lipit pe parbrizul Daciei cu care a plecat de la aeroport i-a ...

Share

Elena Vijulie 0 comentarii

12.12.2010 - 19:54
Dinu Zamfirescu s-a întors în România în decembrie 1989 cu primul avion Air France căruia i s-a permis să aterizeze la Otopeni. Paşaportul franţuzesc lipit pe parbrizul Daciei cu care a plecat de la aeroport i-a asigurat accesul în Bucureştiul răscolit de Revoluţie.

Născut în 1929 într-o familie boierească, nepot dinspre mamă al generalului David Praporgescu, erou în primul război mondial, şi al colonelului Pavel Zamfirescu, aghiotant al regelui Carol I, dinspre tată, Dinu Zamfirescu a cunoscut de timpuriu mediile politice liberale şi ţărăniste interbelice.

În vremea comunismului a fost arestat politic de cinci ori: prima dată în timpul marii manifestaţii pentru regele Mihai de la 8 noiembrie 1945, iar ultima dată, la Cluj, în 1956, acuzat de înaltă trădare, pe fondul represaliilor legate de Revoluţia din Ungaria.

A reuşit să iasă din ţară în 1975, după 23 de cereri refuzate pentru că a fost cumpărat de familie cu 6000 de dolari.

Vechi liberal, acum vicepreşedinte al Fundaţiei Horia Rusu, Dinu Zamfirescu vorbeşte puţin despre actuala conducere a partidului. Preferă tinerii celor în floarea vârstei. Tinerii au scăpat, spune el, de metehnele inoculate de comunism: se descurcă singuri, crează, nu aşteaptă să le dea cineva ceva. 

Când a început să vă preocupe politica?

Dinu Zamfirescu: Dintotdeauna, din familie. O parte din familie era formată din liberali. Brătieni. Mama se recăsătorise cu Dan Brătianu, fiul lui Dinu şi nepotul lui I.C. Brătianu (primul-ministru al Marii Uniri n.r.). Prin bunica paternă, căsătorită cu Toma Ionescu, fratele lui Take Ionescu, se frecventa casa noastră de cercuri ţărăniste. Naşul meu a fost chiar doctorul Nicolae Lupu, ţărănist.

La noi în casă venea Madgearu, venea Mihalache, Maniu, se perindau...îi ştiu aşa de mic copil. Dincolo, la familia Brătianu, eram ceva mai mare şi am văzut toată pleiada de liberali, Dinu Brătianu (preşedinte PNL din 1934 - n.r.) care se comporta cu mine ca un adevărat bunic, Gheorghe Brătianu şi ceilalţi.

Istoria şi politica s-au prăvălit însă peste dvs. în timpul liceului.

Dinu Zamfirescu: Da. Am fost elev la liceul Spiru Haret, unde am fost coleg şi cu Ion Iliescu, printre alţii,  nu de clasă. Dar liceul nu l-am terminat la Spiru Haret, am fost exmatriculat. În 1945, la 8 noiembrie, am fost arestat prima oară. A fost cea mai mare manifestaţie anti-regim, regim instaurat la 6 martie 1945, şi prima mare manifestaţie pentru rege.

Regele Mihai, care, pentru generaţia noastră, reprezenta un simbol şi o garanţie de continuitate. A fost de fapt singura mare manifestaţie împotriva regimului comunist până la protestele de la Braşov, în 1977.

Vă aduceţi aminte cum s-a organizat această manifestaţie? Aveaţi 16 ani. 

 Dinu Zamfirescu: Noi eram destul de conştienţi de ce se întâmplă în ţară, adică eram foarte politizaţi ca liceeni, ca elevi. Ne angrenasem în această luptă politică împotriva sovietizării României, având ca simbol pe regele Mihai.

Apartenenţa de un partid sau altul, la Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal era mai puţin importantă din acest punct de vedere. Exista bineînţeles şi Frontul Naţional Democratic, comunişti, un fel de ghiveci cu o serie de partide, partiduleţe, iar Partidul Comunist însuşi începuse să ia amploare de la cei 700-800 de membri iniţiali, instaurat fiind, evident, de sovietici.

Intelectualitatea română de rang înalt se împărţise cam în două: unii care au rezistat sau au plecat şi o parte de oportunişti, n-aş spune că erau majoritatea, care şi-au trădat ţara când au trecut de partea duşmanului ţării, Uniunea Sovietică şi a regimului instaurat de ea, că eram practic ocupaţi. Şi aicea găsim pe Călinescu, un exemplu, doctorul Parhon, academicianul Daicovici, Sadoveanu...

Cum se manifesta această trădare?

Dinu Zamfirescu: Făceau coadă la Ambasada Sovietică, la poartă, să intre la diversele manifestări, şi-i vedeai: pe Sadoveanu, pe Călinescu, pe Bagdazar, treceai pe-acolo, pe şoseaua Kiseleff, şi se vedeau astea.

Pe urmă, erau alte evenimente organizate de anumite vârfuri din astea comuniste: Ana Pauker, Luca, tovarăşul Georgescu, Gheorghiu Dej şi aşa mai departe. Or, aceşti intelectuali erau foarte vizibili.

Spuneaţi că liceenii, că lumea foarte tânără a Bucureştiului era foarte politizată. Cuvântul nu sună agreabil în anul 2010.

Dinu Zamfirescu: Implicare. Implicare în acţiunea politică. Asta numesc eu "politizare". Implicare în acţiunea politică şi conştientizarea fenomenului politic, de care actualmente tineretul e foarte departe. Bine, sunt şi alte împrejurări, şi alte mijloace de manifestare. Dar actualmente, tineretul nu este suficient politizat, ei nu înţeleg politica şi trebuie să fie politizaţi pentru că ne îndreptăm spre aceleaşi fenomene care au început atunci.

Eraţi împotrivă, dar aveaţi acest simbol la care vă raportaţi, regele Mihai. Data nu a fost aleasă întâmplător de onomastica regelui.

Dinu Zamfirescu: De fapt, această manifestaţie s-a făcut foarte clar pentru a se arăta străinătăţii şi în special anglo-americanilor care sunt sentimentele reale ale poporului român. Nu existau ambasade pentru că România nu semnase tratatul de pace, s-a semnat abia în 1947. Exista Comisia Aliată de Control, din care făceau parte cei trei mari aliaţi: sovieticii, americanii şi englezii.

Or, americanii şi englezii aveau reprezentanţi în această Comisie, dar erau mai mult figuranţi, de fapt conduceau sovieticii. Preşedinte era un general rus. Ei impuneau Guvernului ce trebuie să facă. România nu avea, până la semnarea tratatului de pace, o suveranitate deplină. Era cenzură, era cenzura presei, sovieticii decideau ce filme să fie difuzate, ce să scrie ziarele, ce să nu scrie...

Manifestaţia a fost deci un mod de a transmite lumii mesajul României autentice.

Dinu Zamfirescu: Da. Pretextul a fost ziua regelui, lumea era foarte monarhistă, şi îl iubea mult pe acest rege tânăr şi frumos. Avea o foarte bună presă regele Mihai. Manifestaţia s-a organizat puţin diferit de cele două partide. Partidul Liberal a gândit o organizare mai bine articulată, cu oameni de ordine, disciplinaţi. La ţărănişti era alt sistem. Să meargă în grupuri mici în Piaţa Palatului şi să se întâlnească în jurul statuii lui Carol I, care figura atunci acolo. Eu nu eram în niciun partid atunci, dar aveam colegi de clasă care simpatizau cu ţărăniştii, alţii cu liberalii. Ne-am pus de acord să nu venim la şcoală, să mergem direct la manifestaţie. Aşa că la şase dimineaţa, am legat poarta liceului cu lanţ şi cu lacăt să vină lumea în Piaţa Palatului.

Şi au venit?

Dinu Zamfirescu: Ne-am întâlnit mai întâi în grupuri, elevi de la mai multe licee, printre care şi Spiru Haret, de băieţi (atunci nu erau mixte) şi licee de fete, în special de la Şcoala Centrală, pe strada Ştirbei Vodă, în apropierea Pieţii Palatului. Eu am fost arestat chiar la începutul manifestaţiei. Ne adunasem cam o mie, două de oameni în jurul statuii lui Carol I care figura atunci în Piaţa Palatului. Strigam "Regele şi patria","Anglia şi America", "Dreptate şi libertate", astea erau lozincile.

Erau mesaje pozitive.

Dinu Zamfirescu: Da, nu se spunea "Jos Guvernul" sau ceva ostil. Dar au început să apară de pe Calea Victoriei, dinspre Athenee Palace, şase-şapte camioane platformă cu oameni care stăteau în picioare. Aşa-zişi muncitori care aveau o insignă a Confederaţiei Generale a Muncii, care era sindicatul comunist, CGM. Noi strigam "Regele şi Patria", ăilalţi strigau "Regele Poporului".

Au început să ne dea ocol şi să ne înghesuie în jurul statuii, din ce în ce mai strâns în jurul statuii. Dar exact atunci au venit liberalii. Plecaseră în serie din C.A.Rosetti, au spulberat barajele de soldaţi, au venit în coloană, încadraţi cu studenţi care aveau steguleţe de hârtie cu un mâner mai grosuţ, aşa, să nu permită să intre lume străină.

Pe vremea aceea treceau tramvaiele pe bulevarde, şi au început să se golească tramvaiele de lume şi să intre în coloanele liberalilor şi, dacă erau instituţii, coborau din instituţii, cum a fost cu Palatul Telefoanelor, unde erau foarte multe femei. Au coborât, aveau uniforme vernil, au lăsat serviciul, şi-au intrat în coloane.

Totuşi v-au arestat. Pe dvs. şi pe alţii.

Dinu Zamfirescu: La Kretzulescu, acolo la biserică, au început să se audă zgomote mari, tot cu lozincile noastre de fapt şi se vedea aşa, ca o masă de oameni. Dar începuseră să apară în faţa noastră, noi eram cu faţa la Palat (astăzi Muzeul Naţional de Artă), oameni în civili, şi poliţişti şi jandarmi. Eu strigam acolo în primul rând şi m-a luat unul pe sus şi m-a dat pe mâna unor poliţişti. M-au dus la prefectura de poliţie.

Când v-au eliberat?

Dinu Zamfirescu: Cam peste vreo lună. Frica noastră cea mare era că ne deportează în Uniunea Sovietică. Dar ne-au dus pe şoseaua Panduri, erau nişte baracamente rămase de la armata germană, ocupate de Divizia Tudor Vladimirescu, sovietizată. După aceea, la Jilava. Voiau să facă un proces, nu s-a mai făcut, s-au făcut presiuni şi din partea anglo-americanilor. Ne-au eliberat în decembrie. Dar episodul m-a marcat profund. Atunci m-am înscris la liberali. Tot fuseseră discuţii la Jilava, eram mult mai înfocaţi; noi, tinerii eram puşi pe fapte mari.    

De câte ori aţi fost arestat?

Dinu Zamfirescu: De cinci ori. N-am stat mult în închisoare. Vreo doi ani şi ceva cu totul. Am avut şi mult noroc. Am avut noroc că am scăpat nearestat pentru că m-am ascuns, am stat mult timp ascuns, am plecat din Bucureşti, am fost şi-aici ascuns luni de zile, mă căutau...am început facultatea de vreo trei ori, mă exmatriculau...n-am avut tinereţe.

Organizaţia de tineret, partidul mai funcţiona?

Dinu Zamfirescu: Tinerii care erau împotriva regimului creau tot felul de organizaţii zise subversive. Dar toate au fost infiltrate de Securitate, sau chiar create de Securitate. Ca să atragă potenţiali opozanţi şi să-i condamne. Condamnări grele. La tineretul liberal, conducerea - Radu Câmpeanu, Florin Boiţianu, Mihai Popescu - toţi erau arestaţi. Şi atunci noi, care fusesem la organizaţia de elevi, patru eram, am preluat organizaţia universitară. Şi ne-am gândit să nu-i lăsăm pe oamenii noştri să intre în organizaţiile astea, să le dăm ceva de făcut. Şi am creat noi ceea ce s-a numit „Cercurile", care n-au fost descoperite niciodată de Securitate.

Se crea câte un cerc de 10 persoane. Noi patru - în afară de mine era actualul meu cumnat Misiliu, care trăieşte în Franţa, Mareş care a murit în Germania şi Mircea Mateescu, care s-a sinucis la un moment dat - mergeam, discutam cu tinerii în diverse case, destul de conspirativ, discutam doctrine: doctrina liberală, doctrina marxistă ca să-i înarmăm împotriva intoxicării de marxism.

În 2010 circulă vorba că doctrinele nu contează, că sunt vorbe goale.

Dinu Zamfirescu: Asta e în 2010. Atunci se intoxica lumea cu marxismul şi trebuia să facem deosebirea între ce credem noi şi cu ce ni se vine din partea cealaltă, cu marxismul. Dar eu şi acuma spun că este o mare greşeală să nu ai un crez pe care să-l aperi, să lupţi pentru el. O societate nu poate trăi fără un ideal.

Spuneţi că aceste cercuri nu au fost descoperite niciodată.

Dinu Zamfirescu: Niciodată! Discutam, explicam şi ţineam legătura şi cu partidul. Eu făcând parte din familia Brătianu, aveam acces la Dinu Brătianu, care avea domiciliu forţat; familia avea acces. Ţineam legătura între aceste cercuri şi Dinu Brătianu, preşedintele partidului. Niciodată povestea cu „Cercurile" nu s-a descoperit. Noi am mai fost arestaţi, dar pe alte probleme.

Când v-aţi hotărât să plecaţi din ţară?

Dinu Zamfirescu: Cam din 65. La un moment dat, venise Ioana Brătianu în ţară şi m-a întrebat: ce să fac pentru voi? Şi i-am zis să iasă fetele întâi din ţară, adică sora mea, Dina, şi o vară a ei, fiica unui alt băiat al lui Dinu Brătianu, fiul cel mare. Întâi fetele să plece, să fie salvate. Deci, după ce a ieşit sora mea, am început să fac cereri de plecare în vizită la ea. Şi erau refuzate, refuzate, refuzate. 23 de cereri refuzate. Am tot insistat: audienţe, contestaţii, refacerea cererilor.

Securitatea v-a mai dat târcoale după ultima ieşire din închisoare?

Dinu Zamfirescu: M-au tot sâcâit. Erau un fel de anchete în stare de libertate. A fost criza cubaneză în 1962. A venit un tip la institutul unde lucram, m-a luat cu maşina şi am mers în... Cişmigiu. Zice: „Ce crezi dumneata că vor face americanii în criza cubaneză?" Zic: „Întrebaţi-i pe americani, eu sunt român". Când am fost arestat, şi acuzat de înaltă trădare, la Cluj, în 1956, au spus că am avut relaţii cu americanii. Şi probabil se gândeau în 1962 că cine ştie ce relaţii am eu cu americanii, că altfel este absolut stupid. Zic ăstuia în Cişmigiu: „Dom'le, americanii, politic vorbind, sunt nişte cretini. Dacă aş fi în locul lor, sigur că aş interveni că am o bază acolo în Cuba şi i-aş termina pe sovietici. Da' ei sunt idioţi. Nu intervin". A doua zi, telefon, să ne vedem. Tot în Cişmigiu. Păi nu ne-am văzut şi ieri?!

Cine era omul ăsta? Securistul de serviciu?

 Dinu Zamfirescu: Nu ştiu. Era unul, locotenent Bărbuţ se numea, care se ocupa de treaba asta. Să mă întrebe. Altul era locotenent-colonel Stanciu Constantin, era tartorul liberalilor. Altă dată tot aşa m-au chemat la sediul Securităţii: „Ce ştiu eu de foştii liberali?" Nu ştiu, am pierdut legăturile. Mai păstram nişte contacte, dar foarte restrânse cu Câmpeanu şi cu taică-meu vitreg. Dar cu Dan Brătianu indirect, el nu se vedea cu ei, mă vedeam eu, de exemplu cu Câmpeanu sau Dan Amedeo Lăzărescu sau cu Mareş, cu Misiliu şi cu alţii. Dar întotdeauna discutam la sfârşit: dacă ne întreabă, ce spunem? Şi erau oameni care îmi spuneau: pe mine m-au agăţat şi am dat un angajament să dau informaţii despre tine; le spuneam ce să zică.

De unde se vede că nu e numai negru şi alb în dosarele Securităţii, ceea ce este foarte important. Cum aţi reuşit până la urmă să ieşiţi din ţară?

Dinu Zamfirescu: Cumpărat fiind. Am fost cumpărat graţie cumnatului meu care a intervenit. Era un cetăţean care se numea Iacober, care avea o reţea, cred. El făcea comerţ cu statul român: vite, armament... şi oameni. Cumnatul meu a intrat în legătură cu acest Iacober şi în 1974 a cerut pentru mine 6000 de dolari.

Aţi fost cumpărat cu 6000 de dolari?

Dinu Zamfirescu: Da, am fost cumpărat cu 6000 de dolari. Şi s-au vărsat aceşti bani într-un cont în Elveţia.

Cine a dat banii?

Dinu Zamfirescu: Cumnatul meu.

Şi banii aceştia, vărsaţi în contul acestui domn Iacober, au mers mai departe? Unde? Către Securitate?

Dinu Zamfirescu: Mai departe... nu ştiu. Pentru că mie mi-a transmis cumnatul meu: „Uite, mergi şi cere actele pentru plecare definitivă, nu plecare în vizită". Am mers la o secţie de miliţie, că acolo se dădeau astea. Zic: „Mi s-a spus să vin să iau actele". Miliţianul a început să râdă.

Şi vi s-a dat paşaportul?

Dinu Zamfirescu: Întâi am depus formularele. Au trecut câteva luni. Mă cheamă la Serviciul Paşapoarte: „Dom'le, dumneata ceri reîntregirea familiei la sora dumitale, da' ai o nevastă şi un copil aici. Distrugi o familie".

Ce voiau de fapt?

Dinu Zamfirescu: Zice: „Să facă şi ea cerere". Voiau mai mulţi bani. Merg a doua zi: „Dom'le, am discutat toată noaptea, e de acord să plece". Uite formularele, să completeze. Am completat formularele, au mai trecut două-trei luni şi ne-au dat paşapoartele.

Între timp s-au dat mai mulţi bani?

Dinu Zamfirescu: Nu, nu! Ne-au dat paşapoartele. Între timp aveam o casă întreagă de lichidat. Am luat bilete de tren, că puteai să scoţi mai multe bagaje decât cu avionul. Telefon de la cumnatul meu: „Luaţi primul avion şi plecaţi imediat!" Am schimbat biletele, am ajuns la Paris şi zic: „Ce e, domnule?" Zice: „Au mai cerut 4500 de dolari, noi nu mai aveam şi riscaţi să vă blocheze".

I-aţi păcălit până la urmă...

Dinu Zamfirescu: Într-un fel. Nu erau ei foarte bine puşi la punct. Banii nu ştiu unde au ajuns. Dacă au ajuns la securişti sau la stat, la Finanţe, acolo unde se reglau problemele valutare, nu ştiu. Acolo de probleme valutare la ministerul de finanţe s-a ocupat şi Stolojan. Dar nu l-am întrebat niciodată pe Teodor Stolojan, cu care nu sunt în relaţiile cele mai călduroase.

Aţi fost deci cumpărat; sună neverosimil astăzi.

Dinu Zamfirescu: Da, cumpărat. Dar au fost mai mulţi pe reţeaua lui Iacober. Au fost multe persoane cumpărate.

Se ştie câţi oameni?

Dinu Zamfirescu: Nu ştiu. N-am idee. Dar au fost cumpăraţi. Radu Câmpeanu cu fiul lui au fost cumpăraţi. Fratele lui, Toma Câmpeanu de nişte rude ale lor care erau în străinătate. Alţii, nişte prieteni ai surorii mele au fost cumpăraţi tot aşa. Şi-am mai găsit aşa prin acte, dosarele astea de Securitate de la CNSAS, pentru că studiez o temă legată de emigraţie.

Cum v-aţi descurcat la început la Paris?

Dinu Zamfirescu: Aveam un ajutor social, care ni s-a dat ca refugiaţi politici; ne ajungea pentru hrană, dar nu şi pentru casă. Dar a continuat cumnatul meu să mă susţină. Fiica noastră s-a adaptat imediat. Iar după şase luni ne-am angajat amândoi. Am găsit servicii mărunte. După aceea, ne-am aşezat. Am predat cursuri pentru lucrătorii în construcţii, apoi din 1980 dreptul construcţiilor.

Cum se vedea de acolo ţara?

Dinu Zamfirescu: Eram în contact permanent. Am fost corespondentul Secţiei Române a BBC la Paris şi prin radio ştiam o serie întreagă de lucruri. Am creat prima asociaţie a foştilor deţinuţi politici din România, la Paris, împreună cu Radu Câmpeanu. Eram şi într-o altă organizaţie, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România. Mai era încă Grupul Românilor din Paris, mai puţini. Toate, reacţii contra regimului din România. Memorii la cancelariile occidentale, emisiuni la BBC, la Europa Liberă. Aveam contactul cu presa franceză.

V-aţi întors în România imediat după căderea regimului Ceauşescu. Cât de imediat?

Dinu Zamfirescu: În 29 decembrie 1989 eram la Bucureşti, cu primul avion Air France care a putut ateriza pe Otopeni. Eram câţiva care ne ocupasem în ultimii doi ani la Ligă de o acţiune „Village Roumaine", acţiune împotriva sistematizării satelor puse la cale de Ceauşescu. Eram trei români, Mihnea Berindei, Ariadna Combes, fiica Doinei Cornea şi cu mine. Bătusem toată Europa pentru satele româneşti, să se înfrăţească şi să scape. Or, în această Ligă a Drepturilor Omului figurau şi doi-trei francezi, printre care şi o doamnă Edith Lhomel, de la Documentation Francaise, organism care ţine de Ministerul de Externe francez, şi care se ocupa de ani de zile de România. Şi am venit cu Edith în decembrie 1989. Ariadna şi cu Mihnea plecaseră înainte spre ţară, pe 25 sau 26, cu un transport umanitar. Săptămâna patimilor a fost pentru mine până când am ajuns la Bucureşti.

Cum aşa?

Dinu Zamfirescu: Pe 22 decembrie, eram la Milano, invitat de un partid creştin, la o manifestaţie împotriva lui Ceauşescu, se ştia deja de Timişoara. Urma să avem înainte o conferinţă de presă împreună cu pictorul Camilian Demetrescu, care trăia acolo. Ne pregăteam şi apare un tânăr care zice: „Dom'le, a picat Ceauşescu! Daţi drumul la televizor". Prima imagine a fost Mircea Dinescu fluturând drapelul găurit şi pe urmă elicopterul care s-a ridicat de pe Comitetul Central.

La conferinţa de presă, mulţi ziarişti, foarte interesaţi de România. Seara, la manifestaţia din oraş, 2000 de tineri italieni, dar mie mi s-a cerut să vorbesc româneşte. Zic: „Dom'le, dar oamenii nu înţeleg, un traducător?". Nu, că e bine aşa. Şi am vorbit. Urale. Apoi vine un domn. Zice: „Eu sunt primarul oraşului Milano, sunt comunist, şi vreau să vă asigur că vom adopta oraşul Doinei Cornea. Mergem cu ajutoare la Cluj".

Alt domn după el: „Eu sunt şeful opoziţiei creştin-democrate, mă asociez întru totul colegului primar, vom face tot să dăm ajutoare în România". Impresionant. În seara aia iau avionul, ajung la Paris pe la 12 noaptea. Era 22 (decembrie). Şi mă chemau în disperare de la RTL Radio, RTL care emitea în franceză din Paris şi aveam cunoscuţi, lucrând şi cu BBC şi cu publicaţiile astealalte, legături cu ziarişti. Zice: „Captăm TVR prin satelit şi nu înţelegem nimic. Vino să ne ajuţi".

Am stat acolo două zile şi o noapte. M-au pus într-o cabină, era un ecran cu un buton. Zice: „tu vezi ce e acolo, dacă crezi că e ceva important, apeşi pe buton, se întrerupe orice emisiune şi intri în direct să explici ce se întâmplă".

Cum aţi primit execuţia Ceauşeştilor?

Dinu Zamfirescu:  Eram la televiziunea France3, parcă eram al treilea crainic, mă chemau în fiecare seară. Acolo am văzut execuţia Ceauşeştilor. Zic: „E prima mare greşeală a noului regim care s-a instaurat în România. Omul ăsta trebuia să fie ascultat, are multe secrete care interesează pe toată lumea, trebuia judecat normal". Acuma n-aş mai spune acelaşi lucru...dacă Ceauşescu trăia, probabil că acum ar fi fost senator.

O concluzie amară.

Dinu Zamfirescu: Da, amară pentru că oamenii care au fost în rangul doi, trei, patru, cinci în structurile comuniste, sunt în mare parte la putere. Chiar actualul preşedinte spunea când s-a ales, că regretă că lupta se dă între doi comunişti, el şi Năstase, deci recunoaşte că provine de acolo.

Credeţi că după aderarea la Uniunea Europeană lucrurile au regresat, după un efort destul de greu făcut anterior?

Dinu Zamfirescu: România nu era coaptă să intre în Uniunea Europeană. Dar este foarte bine că a intrat. Asta poate să grăbească europenizarea României. Trebuie să fim re-europenizaţi. Eram o ţară europeană până la comunism, dar s-a pierdut foarte mult. Şi s-au creat, în aceşti 40 de ani de regim comunist, anumite mentalităţi. Mulţi oameni aşteaptă şi acum să primească totul de la cineva, de la o autoritate.

Asta i-a învăţat regimul comunist. Nu să facă ei prin ei înşişi ceva, să-şi poată duce viaţa normal. Oamenii trecuţi de 40 de ani din societatea românească spun: „Domnule, să ni se dea!", fără să facă ei un efort. Tineretul nu, tineretul e altceva. Tinerii sunt hotărâţi să se descurce ei singuri, să creeze ceva, nu să li se dea ceva. Dar urmele comunismului au rămas. Şi încă ceva. În Franţa au ieşit pe străzi trei milioane de oameni pentru că vârsta de pensionare a crescut cu doi ani. La noi după ce se fură oamenilor 25%  din salariu, ies 20.000 de oameni care dansează Dansul Pinguinului în Piaţa Victoriei.

Sunteţi foarte dur când spuneţi „se fură". Cum justificaţi acest calificativ?

Dinu Zamfirescu: Sunt jurist şi spun că se fură. Omul care este salariat a încheiat un contract, el pe de o parte, patronul, instituţia sau statul pe de altă parte. Statul, fără să discute nimic cu acest om, i-a impus această preluare din salariul lui.

Iar reacţia, spuneţi, este tragicomică.

Dinu Zamfirescu: Este tragicomică. Oamenii nu mai au resortul să acţioneze. Le e teamă. Un alt exemplu de teamă. La Fundaţia Horia Rusu discutam despre un nou proiect de Constituţie. Şi era o dezbatere publică despre puterea judecătorească. Şi mă întrebam dacă într-un stat de drept, forme juridice de excepţie pot exista. Într-un stat democratic nu există instituţii juridice extraordinare.

Tribunalele extraordinare au fost introduse în România de sovietici. Se ştie.

Dinu Zamfirescu: Dar nu la asta mă refeream, ci la structuri extraordinare cum sunt DNA-ul, DIICOT-ul. Erau patru foşti miniştri de justiţie de faţă. Procurori, magistraţi, oameni de la Curtea Constituţională. Au tăcut toţi. Dar după ce s-a terminat public şedinţa, mi-au spus: nu am comentat că ne e frică, vine DNA-ul peste noi. Şi dacă vine DNA-ul, ce? mă întreb eu.

Alt exemplu, când un complet de judecată de la Roşiori a dat o hotărâre judecătorească care anulează acest rapt din salariul oamenilor de 25%. Şi au fost judecătorii chemaţi la Ministerul de Justiţie să dea seamă de treaba asta. Or, într-un stat democratic, judecătorul este independent. Nu judecă decât după lege şi după conştiinţa lui. La noi nu este aşa, ne îndreptăm către un stat dictatorial.

Cum aşa? Iată avem libertate de circulaţie, avem libertate de exprimare. De ce ne-am îndrepta spre dictatură?

Dinu Zamfirescu: Sunt mai multe feluri de dictatură. Carol al II-lea a instaurat o dictatură. Era dictatura lui Carol al II-lea şi oamenii puteau şi atunci să plece în străinătate. Plecau. Nu existau oprelişti. Acum a reînceput să existe teamă. Înainte, în comunism, exista o teamă de Securitate. Exista o teamă permanentă că se poate întâmpla orice. Ei, începe din nou această teamă difuză.

 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...