Ceata colindeţilor din Feder, satul unde se păstrează cel mai bine ritualul sărbătorilor de iarnă

Vine din nou Crăciunul. Dacă la oraş asta înseamnă mai degrabă alergătura după mâncare şi băutură, să ştiţi că mai sunt locuri în România unde tinerii şi vârstnicii scot din zestrea comunităţii tradiţiile de iarnă. Unul dintre aceste locuri protejate se găsește pe culmile munţilor Şureanu.

Share

Dan Gheorghe 0 comentarii

Actualizat: 23.12.2015 - 22:40

Vine din nou Crăciunul. Dacă la oraş asta înseamnă mai degrabă alergătura după mâncare şi băutură, să ştiţi că mai sunt locuri în România unde tinerii şi vârstnicii scot din zestrea comunităţii tradiţiile de iarnă. Unul dintre aceste locuri protejate se găsește pe culmile munţilor Şureanu.

Ceata bărbaţilor se adună de când se lasă Postul Crăciunului. Sunt şapte oameni, şi flăcăi, şi bărbaţi însuraţi. Nu există nici o oprelişte, din acest punct de vedere, îmi explică ei. Grupul e format din şase Colindeţi şi un Cal. Vreau să ştiu ce semnifică acest Cal şi mi se spune că el este şeful cetei. Se pun la punct cu ritualul pe care îl vor cânta pe la fiecare casă pe unde vor trece în Ajunul Crăciunului. Va fi cea dintâi zi de colindat.

Calul îmi descrie apoi costumul popular pe care fiecare colindeţ îl îmbracă. Nu se merge altfel la colindat, doar în straiele moştenite din bătrâni. Costumele acestea au fost îmbrăcate şi de părinţii, şi de bunicii, şi de străbunicii lor. Cu mare grijă păstrate în lada de zestre a fiecărei case. Este şi un alt înţeles al zestrei, nu neapărat al fetei de măritat, cât în special pentru generaţiile următoare. Costumul e la cel mai mare preţ, în sufletul acestor oameni. Dar să vedem costumul. Calul îmi arată mai întâi cizmele negre, înalte până sub genunchi, apoi cioarecii, adică pantalonii, făcuţi din lână de oaie, pe urmă cămaşa lungă, cu poale, brâul, pieptarul, căciula. Nu lipseşte din lista aceasta cojocul, tot din lână de oaie.

Jocul pe fluier

Se adună lumea în sat, în prima zi de Crăciun. Şi se face un joc. Se numeşte pur şi simplu „joc pe fluier”, pentru că asta se şi întâmplă, se prind flăcării şi fetele, dar şi cei mai vârstnici, în jocul condus numai de sunetul fluierului. La fel va fi şi în a treia zi de Crăciun. Colindeţii nu îşi vor înceta ritualul, pe la fiecare casă, decât de Bobotează.

„Aşa am apucat noi rânduiala asta de când ne ştim, iar tradiţia va fi dusă mai departe de copiii noştri. Nu ne lăsăm de obiceiurile noastre, chiar dacă modernizarea a ajuns până în vârf de munte. Mai sunt dintre noi care au muncit prin străinătate, au văzut alt mod de viaţă, dar atunci când ne întoarcem acasă, de sărbători, ne scoatem la lumină costumele şi ne respectăm obiceiurile”, spune unul dintre colindeţi, om cu nişte cute adânci pe faţă, semn de ani mulţi.

Satul din vârf de munte

Tot ce am descris până acum se întâmplă în satul Feder din comuna hunedoreană Pui. Deşi cu mai mult de zece sate în componenţă, Feder e ştiut pe aici drept comunitatea care a păstrat cel mai bine tradiţia obiceiurilor de Crăciun. Poate şi pentru că e cocoţat pe una dintre crestele Şureanului. Şi, aşa cum spune preotul paroh din Pui, Sebastian Vândalac, cu cât un sat e mai departe de poalele muntelui, cu atât obiceiurile din străbuni au şanse mai mari să supravieţuiască în faţa timpurilor moderne. Cu toate că nici aici, jos, lucrurile nu stau foarte rău.

Preotul, om tânăr, venit în parohia aceasta de numai cinci ani şi jumătate, este el însuşi un promotor al tradiţiilor locale. A reuşit să adune în jurul său un numeros grup de tineri şi vârstinici, cu toţii cântând acele cântece care îşi trag seva din rădăcinile locale, pe care toţi le ştiau, e drept, dar nimeni nu se mai încumeta să le şi interpreteze în văzul întregii lumi. Dar uite că preotul le-a dat imboldul necesar.

Spectacol la Căminul Cultural

S-a întâmplat ca, zilele trecute, să fiu tocmai în comuna aceasta, datorită acţiunii umanitare a voluntarilor de la clubul Off-Road Adventure România. Şi, într-o seară, văd zarvă la drumul mare. Toată lumea se îndrepta spre Căminul Cultural, aflat în centrul localităţii. Lumini multicolore afară, un brad imens în faţa clădirii, frumos împodobit. Era un spectacol de colinde, acolo, în sală. Dau să intru, însă abia răzbesc prin aşa mulţime de oameni. Cei care nu mai apucaseră un loc pe scaun, că veniseră mai târziu, stăteau în picioare. După câte îmi dau seama, să tot fie aici câteva sute de oameni, că dacă vrei să arunci un ac, sigur nu o să cadă pe podea. Scena, într-o explozie de lumină, dar mai ales de glasuri. Cânta grupul vocal de care tocmai am pomenit, alături de colindători fiind preotul, care dădea tonul înaintea fiecărei piese. Cum se termina un cântec, ropote de aplauze.

Fără colinde, creşte iarba între case

Aflu de la preot că şi aici, în centrul comunei, este un obicei în ajunul Crăciunului. Se pornesc câţiva colindători, din casă în casă. De la fiecare gospodărie li se adaugă un om, astfel că grupul capătă, în cele din urmă, proporţii. „Colindul este ca o biblie pentru lumea satului. Aşa cum spunea un mare gânditor, dacă nu mai sunt colinde, creşte iarba între case. Colindul înseamnă legătura între oameni”, spune părintele. El adaugă un lucru foarte important, şi anume povestea din spatele fiecărui colind. Atinge astfel problema care ţine de educaţie, în şcoală şi acasă. Pentru ca lumea să ştie de ce e bine să respecte un ritual, de sărbători, este necesar să cunoască de unde se trage acel obicei.

Ajungem în acest fel la vechea cerinţă a specialiştilor în etnografie, ca în şcoala românească să existe, în programa de bază, disciplina numită Cultură Tradiţională. Cum însă de la centru, din Bucureşti, nu se face nimic în acest sens, măcar să fim mulţumiţi că, pe plan local, sunt încă sate, şi nu puţine, unde tradiţiile sunt în continuare vii. Datorită oamenilor simpli, care din voinţa lor le respectă, dar şi în urma eforturilor pe care unii profesori şi preoţi le fac în acest sens. Să ne dorim ca şi la anul, şi peste mulţi ani, să mai vedem aceste nestemate pe uliţele satelor noastre!   

Citește totul despre:

Comentarii