Frivolitate si politica
– Productia: SUA, Marea Britanie, 2007 – Regia: Mike Nichols – In distributie: Tom Hanks, Amy Adams, Julia Roberts, Philip Seymour Hoffman – Distribuit de Ro Image 2000
Un subiect potrivit despre politica americana in Orientul Mijlociu – mai precis, in Afganistan. E drept ca, in tipica maniera stilat-ocolita, pentru a lovi mai tare si sublinia mai bine ironia amara, momentul ales e unul trecut – cinicii, glamorosii si egoistii ani ’80; iar personajul central – un congresman texan atipic pe nume Charlie Wilson care a pornit de unul singur – starnit, e drept, de o femeie hotarata si bogata (o Julia Roberts delicios de neserioasa) si ajutat de ceva agenti CIA -, cursa inarmarii luptatorilor afgani impotriva sovieticilor. Consecintele de mai tarziu fiind, evident, acelea pe care le stim cu totii si care modeleaza azi fata intunecata a relatiilor internationale si a celebrei, deja, lupte contra terorismului. Dar nu asta il intereseaza pe moralistul Nichols, care prefera sa te lase sa deduci si sa judeci singur asemenea efecte colaterale si morale subiacente. El e complet absorbit de dansul delicat, ipocrit, plin de duble-triple-… intelesuri, amenintari, negocieri, promisiuni si amenintari prin care se aranjeaza in subterane asemenea "afaceri". si ce dans! Ce zambete, ce treceri razante prin conversatii din varful buzelor si ce schimburi taios/ spumoase de replici. Desfasurate cu aceeasi gratie precum revarsarea de alcooluri si alte distractii neprotocolare atat de dragi senatorului Wilson. Pe care Tom Hanks il joaca perfect, cu o pofta nebuna, parca amintindu-si ce actor de comedie era candva. Dar, dincolo de contrastul intre duelurile si infruntarile verbale si oroarea cat se poate de reala a razboiului afgan, pe care discreta camera condusa de Nichols il subliniaza elegant dar precis, sunt exact acele dileme amare despre care vorbeam; si e clar ca ele sunt motivul pentru care regizorul a ales sa spuna povestea asta acum. Ceea ce face cu atat mai interesant modul ales – inrudit cumva (desigur lasand la o parte toate diferentele stilistic/ estetice), cu maniera abordarii unei alte probleme spinoase in Good Night, and Good Luck, al lui George Clooney. Nu ca filmul lui Nichols ar atinge perfectiunea aceluia: e mai apasat si nu intotdeauna fara greseala – mai ales de pe la jumatate, cand incepe, intr-un montaj fracturat, sa-ti prezinte rezultatele actiunii; pentru a trece spre final la discutii mai directe (si, desigur, amare) asupra problemei. Plus ca mereu surprinzatorul Philip Seymour Hoffman (nominalizat, just, la Oscarul pentru rol secundar) reuseste sa fure fara jena si fara drept de apel filmul, cu performanta lui delirant de comic/grotesca in chip de mic agent CIA dur, plictisit, vulgar cat cuprinde si care nu se incurca vreo clipa in politeturi. Fie si doar pentru el merita sa vedeti Charlie Wilson’s War, un soi de comedie plina de verva pe un subiect altminteri deloc comic.
