Se spune deseori ca adevarul este prima victima a razboiului. Dar daca vrem cu adevarat sa aratam realitatea, atunci trebuie spus ca femeile sunt cele care devin primele victime. Dupa cum a indicat recent UNICEF, in zonele de conflict violenta sexuala se propaga cu viteza unei epidemii. Indiferent ca vorbim de razboaie civile, pogromuri sau de alte conflicte armate, de prea multe ori trupurile femeilor devin parte a campului de lupta. Printre victimele atrocitatilor sexuale la scara larga se numara inclusiv fete in pragul adolescentei si femei in varsta.
In Darfur, militiile janjaweed au rapit o fetita de 12 ani si au violat-o in grup timp de o saptamana. In urma tratamentului la care a fost supusa, fetita a ramas infirma pe viata. Dar teama cea mai mare a victimelor violurilor din Darfur este ca nu-si vor gasi niciodata un sot. In legea Sharia, femeile violate sunt judecate sub acuzarea de adulter si desfrau. Anul trecut cel putin doua femei tinere au fost condamnate la moarte prin lapidare. Organizatia Refugees International remarca faptul ca "este mai probabil ca guvernul sa actioneze impotriva celor care reclama actele de viol decat impotriva celor care le comit".
si in razboaiele care sfasie astazi Republica Democrata Congo, victimele violurilor sunt obligate sa-si asume vina pentru abuzuri. Dupa ce au fost violate, femeile congoleze sunt alungate de sotii lor si ostracizate de comunitatea in care traiesc. Deseori ele sunt mutilate in zona genitala prin impuscare sau sunt aruncate dezbracate in foc.
In culturile in care fetele si femeile sunt date cu forta in casatorie si castitatea este o problema centrala pentru feminitate, totul este pierdut pentru o femeie care si-a pierdut onoarea. Stigmatul care apasa asupra ei este o povara mai mare decat agresiunea sexuala in sine. Nu este deci de mirare ca majoritatea acestor femei si fete abuzate pastreaza tacerea.
In timpul razboaielor din Balcani, femeile au fost violate pentru a purta copiii inamicului. Conform estimarilor Uniunii Europene, numai in Bosnia 20 de mii de femei au cazut victime violurilor. In marea lor majoritate, femeile au fost abandonate, traumatizate si condamnate la o viata in saracie.
In 1945, se estimeaza ca doua milioane de femei au fost victime ale cruzimilor sexuale comise de Armata Rosie – nu doar germane, dar si evreice care se ascunsesera, supravietuitoare ale lagarelor de concentrare si luptatoare din rezistenta. Jurnalista germana Ruth Andreas-Friedrich relata ca rusinea "onoarei pierdute" a creat o "atmosfera a suicidului". In aprilie 1945 s-au inregistrat la Berlin peste cinci mii de sinucideri. Soti, tati si profesori au impins fetele si femeile violate de soldatii sovietici sa-si puna capat vietii, fiindca "onoarea" acelor femei li se parea a fi prioritara.
Pentru multe femei si fete, sexul premarital ramane mai grav decat moartea. Pare deci cu atat mai strigator la cer – si dureros – ca aceasta crima specifica de razboi a avut parte de atat de putina atentie un timp atat de indelungat. In al doilea razboi mondial, interdictia violului pentru soldati era clar stipulata in legile internationale, dar procesele postbelice de la tribunalele de la Nürnberg si Tokyo au judecat doar putine cazuri.
In perioada genocidului din Ruanda, violurile in masa erau la ordinea zilei. Dar agresiunile sexuale au fost luate in considerare doar accidental – si in plan secundar – de rechizitoriile prezentate la Tribunalul International pentru Ruanda. Dupa ce o femeie a declarat spontan ca inainte de un masacru ea si alte femei fusesera violate, o judecatoare a preluat initiativa si a scos la lumina dimensiunea enorma a violentelor sexuale comise impotriva femeilor. Tribunalul pentru Ruanda a fost prima instanta din istorie care a descris violul in termenii unui posibil act de genocid.
In 2001, Tribunalul International pentru fosta Iugoslavie de la Haga a condamnat actele sistematice de viol comise impotriva femeilor ca fiind o crima impotriva umanitatii. In cazul Foca, o adevarata piatra de hotar in acest sens, instanta a condamnat trei sarbi bosniaci pentru viol, tortura si tinerea in sclavie a unor femei musulmane in 1992. Fetele, dintre care unele aveau doar 12 ani, au fost violate in grup timp de mai multe saptamani.
Totusi, de regula, cei care comit violuri in masa sau alte forme de agresiune sexuala pe timp de razboi nu ajung in fata instantei. Recent, liderul militiilor congoleze, Thomas Lubanga, a devenit primul prizonier judecat la Tribunalul Penal International de la Haga pentru recrutarea unor soldati minori. Organizatiile congoleze care activeaza in domeniul drepturilor omului au amintit totusi ca rechizitoriul a omis sa mentioneze violenta impotriva femeilor, fapt perceput ca un "soc urias" de catre victime. Intr-o petitie, organizatiile au cerut TPI sa investigheze violurile in masa comise de toate partile aflate in conflict.
Impunitatea de care beneficiaza autorii acestor crime hidoase trebuie sa inceteze. Violul si celelalte forme de agresiune sexuala impotriva femeilor trebuie discutate deschis de catre membrii guvernelor si parlamentelor, de lideri ai militiilor si lideri de opinie. Punerea sub acuzare trebuie sa devina regula. TPI si alte instante trebuie sa le dea un semnal clar faptuitorilor.
Pentru femeile care au fost victimele violurilor nu exista compensatii materiale si nici memoriale sau ritualuri de doliu. Iar asta trebuie sa se schimbe. Ar trebui sa existe un monument al victimei necunoscute a violului in fata TPI. Poate ca atunci judecatorii sai ar fi mai atenti la violenta sexuala impotriva femeilor.
Heleen Mees este economista si jurista in Olanda. Cea mai recenta carte a sa, Weg met het deeltijdfeminisme!, analizeaza generatia a treia de feminism. Ea a mai scris si un volum despre dreptul Uniunii Europene si este fondatoarea comitetului de actiune pentru femei "Women on Top";
Femke van Zeijl este la randul sau autoarea cartii Een nacht in een vijzel in care relateaza viata femeilor din Mozambic, Sudan, Ruanda, Burundi, Uganda si Republica Democrata Congo.
Copyright: Project Syndicate/Institute for Human Sciences, 2008.
www.project-syndicate.org
