Nu prea mai sunt doriti. Bancile ii alunga, enervate ca nu stiu sa se adapteze noilor instrumente de lucru si ca nu stiu sau nu vor sa lucreze cu conturi curente. Mijloacele de transport in comun de-abia ii incap, cu dificultatile lor de urcare-coborare, cu incetineala lor proverbiala. Partenerii de calatorie ii si admonesteaza, nervos, ca se fataie la ore de varf si produc aglomeratie.
Functionarii de tot felul isi dau ochii peste cap si le striga indicatiile, ca si cand intensitatea vocii ar suplini claritatea informatiilor. Sunt multi, sunt saraci, sunt dresati sa rabde. Sa rabde tot: magaria de a primi biletele de odihna in sezoane si locuri pe care nu le vrea nimeni; nesimtirea celor care ii imbrancesc in tramvai; indiferenta farmacistilor; nerecunostinta tinerilor.
Categoria asta nedorita, nerespectata, este formata din pensionari. Care nu au capacitate de auto-organizare, care n-au sindicat sa le apere drepturile. Care n-au avocat public, capabil sa restabileasca echilibrul. Vina lor este aceea de a fi incetat sa lucreze. Fie ca n-o mai fac din cauza varstei, fie li s-a desfiintat locul de munca si au fost… invitati sa isi ia odihna mai devreme. Oricum, nu mai sunt in linia intai, nu tin pasul cu inovatiile, nu sunt o forta de temut.
Inca o vreme se parea ca un partid al pensionarilor ar pune umbrela de-asupra tuturor romanilor care nu mai sunt in campul muncii. N-a avut trecere prea mare: putinii reprezentanti ai acestei formatiuni au avut o prezenta nesemnificativa intre alesii judeteni, dupa care au si trecut la partide cu doctrine mai puternic conturate.
Prezidentiabilul pensionarilor n-a convins multa lume. Raul pe care l-a facut e altul: a demonstrat tuturor ca pensionarii conteaza foarte putin. Atat de putin incat le ignoram anii de munca prost platiti, muncile patriotice pe care le-au prestat de-a lungul vietii, fara cracnire, ajutorul cu aprovizionarea sau la cresterea nepotilor.
Daca am trai intr-o societate mai atenta la ceea ce se petrece, am vedea cate servicii neplatite sunt prestate de pensionari. Cine merge la sedintele cu parintii, cine face lectiile cu cei mici, cine citeste povestile sau supravegheaza copiii la locurile de joaca? Cine mai face muraturi si dulceturi, infruntand spiritul vremii, cine deretica, spala, calca?
Intr-o societate responsabila, aceste munci ar fi remunerate. Intr-o societate morala, tamplele sure ar provoca reverente. Nu facem parte din asemenea societati.
In goana dupa profit, dupa ascensiune, dupa succes, tinerii ii ignora pe batrani. Chiar si prin aceea ca, iata, casele de varstnici sunt putine si insuficient dotate, locuintele protejate si serviciile pentru aceasta categorie sunt proiecte indepartate (in pofida unor mici reusite ale unor asociatii caritabile, dar de rezonanta prea mica pentru a determina schimbari de fond in tabloul general), iar facilitatile pentru pensionari sunt oferite cu zgarcenie, la limita de jos a legii, nici aceea prea generoasa.
