Anunţul făcut de un fost ţărănist, ajuns secretar de stat în guvernul ALDE-PSD, că România intenţionează să cumpere de la americani rachete sol-aer „Patriot“, în valoare de 4 miliarde euro, a stârnit fel de fel de reacţii.
Şeful Statului Major al Armatei Române a confirmat. Nimeni nu vorbeşte despre offset-ul necesar achiziţiei, care ar fi un instrument legal pentru dezvoltarea economică a ţării, prin „juste retour-ul“, cum îi spun francezii, în urma importurilor de la marii producători mondiali.
Ministerul Apărării a trimis recent Parlamentului o scrisoare prin care cerea aprobarea unui memorandum privind demararea achiziţiilor într-o serie de programe de înzestrare cu armamente şi echipamente.
Valoarea totală a acestor programe ar fi de 9,3 miliarde euro şi vizează demararea a opt programe de dotare, care să se deruleze în perioada 2017-2026, respectiv: patru corvete multifuncţionale, transportoare blindate, sisteme de lansatoare multiple, rachete sol-aer.
Pe lângă aceste programe, în ultima perioadă s-a discutat şi despre achiziţia a douăzeci de avioane F-16 pentru Forţele Aeriene, a unui număr de elicoptere de atac AH-1Z Viper pentru Forţele Terestre şi elicoptere de transport Airbus.
România a plătit prin Autostrada Bechtel preţul biletului de intrare în Alianţa Nord-Atlantică.
Nimeni nu înţelege de ce guvernele nu negociază cu marii producători mondiali de armament şi de echipamente militare, de ce totul se face ca la dictare, de ce atâta obedienţă faţă de noii stăpâni?
Sistemele de apărare balistice (surface-to-air missile) SAM se împart în: long range, medium range, short și very short range.
Cine ne impune ce fel de apărare ne dorim?
Pentru achiziţionarea rachetelor sol-aer, atât de celebre în timpul Războiului Rece, Parlamentul Poloniei a modificat de mai multe ori legile şi programul de înzestrare militară. Dacă negocierile cu producătorul american au început pentru varianta short range, după aproape doi ani armata poloneză a decis să achiziționeze sisteme cu rază de acțiune mai mare de 25 de kilometri, contrar înţelegerilor inițiale.
Generalul Adam Duda, șeful Inspectoratului pentru Armament, a menționat, într-o declaraţie făcută unui ziar de profil, că Ministerul polonez al Apărării intenționează să ceară industriei poloneze să acționeze în calitate de antreprenor principal, în cadrul programului Narew, ca offset la rachete.
Ei nu negociază pe genunchi, precum reprezentanţii statului român.
Arms Trade Treaty/ATT, primul instrument juridic internaţional destinat reglementării comerţului cu armament convenţional (de la arme de calibru mic la tancuri, avioane şi nave de luptă), elaborat în urma unui proces demarat la finele anilor ’90 şi adoptat de Adunarea Generală a ONU în aprilie 2013, prevede la articolul 8.2 că: „Fiecare Stat Parte importator ia măsuri ca să reglementeze, atunci când este necesar, importurile de arme convenţionale, vizate de art. 2 alin. 1, aflate sub jurisdicţia sa. Astfel de măsuri pot include regimurile de import“.
Deci pentru importurile de armament sunt valabile offset-urile. Adică 80% din programul de înzestrare militară poate fi produs fie în ţară, fie compensat prin alte investiţii. Singurul offset din România s-a făcut cu Nokia, o recompensă pentru cumpărarea avioanelor F-16. Restul, la liber impuse.
Guvernul Cioloș a semnat două contracte de spike (rachete antitanc) în luna decembrie 2015; două, sub 100 milioane fiecare, pentru a nu fi nevoit să se ducă în Parlament. Nici până acum nu s-a semnat contractul-cadru de offset.
Contractorii le-au asigurat polonezilor transferul de tehnologie și exportul la 2.000 motoare de rachetă, cilindri lansatori, încărcături explozive și capete de ghidare, prin offset.
Acelaşi guvern, la sfârşit de mandat, a adoptat o hotărâre prin care stabilea procedura prin care Ministerul Apărării putea încheia un contract cu şantierul naval olandez Damen de la Galați pentru construirea a patru corvete.
Costul întregului program a fost estimat la circa 1,6 miliarde euro. Offset-ul acestei paranghelii financiare era minor. La Galaţi s-ar fi produs doar coaja, dar fructul militar era importat. Nimeni nu a calculat cât din aceşti bani reprezintă tehnica militară şi cât echipamentele de luptă.
Preţurile de achiziţie a transportoarelor Piranha 5
sunt duble față de Danemarca sau Spania. Dar nimeni nu a sărit să comenteze cifrele, şi nici de ce ajung rachetele să coste de trei ori.
Orice investiţie majoră trebuie trecută prin Parlament. Oamenii politici trebuie să se lupte pentru cele mai eficiente tehnologii, dar şi pentru a da de lucru românilor, atât de bine pregătiţi altădată în domeniul industriei militare.
Poate nu e doar o coincidenţă că toţi secretarii de stat pe înzestrare militară au astăzi offshore-uri în domeniul industriei de apărare.
În ce ţară din lume ofiţeri ai serviciilor secrete bat la porţile marilor producători şi spun – asemenea unui prinţ consort al politicii dâmboviţene unui mare investitor pe bursă – că ei sunt statul şi că ei pot negocia orice? „You must do business with me“.
E destul. Ar fi momentul înlocuirii sistemului de şpagă al serviciilor secrete cu o dezbatere amplă în Parlament care să ducă la achiziţii negociate, nu impuse de un sistem sau altul de comânduire. Ce vrem, New Shorad, Patriot, Tomahawk? Naţiunea trebuie să fie consultată.
Parlamentul trebuie să dezbată programul de înzestrare militară, nu coţcarii serviciilor să dijmuiască bugetele statului „noaptea, ca hoţii“.
