Quebec-ul este, fara indoiala, inima francofoniei americane si totodata cea mai mare bataie de cap a vietii politice canadiene. Faptul de a fi singura entitate (cvasi)statala de pe teritoriul Americii ii confera particularitati politice, culturale, dar si psihosociale distincte: o mandrie nationala exacerbata si ceva care nu se intalneste decat acolo si pe care l-am numit „nevroza ultimei fortarete”.
„Invaziile barbare”
O prezentare „oficiala” facuta Quebec-ului de una din organizatiile pentru promovarea francofoniei suna cam asa: „Quebec este singurul teritoriu din America de Nord in care franceza este, in acelasi timp, limba materna a 80% din populatie si limba oficiala. Aceasta specificitate a Quebec-ului, accentuata de cultura, de istoria si de institutiile sale, ii confera o responsabilitate cu totul deosebita in afirmarea elementului francez in America”.
Constiinta acestei „singuratati” francofone in America si a misiunii de a o conserva si duce mai departe explica de multe ori retorica de fortareata a quebec-ezilor. Franceza trebuie nu numai „incurajata” si „promovata”, ci, aproape intotdeauna, „protejata” sau de-a dreptul „aparata” de „invaziile barbare” ale englezei, dominante pe restul continentului.
Angoasa si alienare
Potrivit lui Ferry de Kerckhove, director general al biroului pentru organizatiile internationale din cadrul ministerului de externe de la Ottawa si reprezentant persoanal al primului ministru federal pentru francofonie, canadienii traiesc un soi de „angoasa metafizica” legata de autodefinirea propriei identitati prin delimitarea de Statele Unite si ca, la randul sau, Quebec-ul traieste si el o alienare culturala si politica in raport cu provinciile anglofone si cu guvernul federal si pretinde recunoasterea specificitatii sale.
Mai nou, se vorbeste in Canada despre o „alienare a provinciilor vestice”. Bunaoara, in Alberta, a aparut o miscare politica numita Agenda Alberta care a pretins ridicarea unui „firewall” in fata intruziunii guvernului federal folosind cam aceleasi argumente constitutionale ca si guvernul Quebec-ului. Aceasta miscare a devenit in scurt timp populara si, cu ajutorul unor manevre politice inspirate, l-a adus la putere pe unul din reprezentantii sai, primul ministru Stephen Harper. La randul sau, chiar si premierul provinciei Ontario, cea mai bogata si mai populata a Canadei, a declarat nu demult ca s-a cam saturat sa dea la bugetul federal mai mult decat primeste.
L-am intrebat pe domnul de Kerckhove daca aceste angoasa si alienare generalizate nu reprezinta cumva un semn ca bilingvismul si multiculturalismul nu functioneaza. Usor iritat, a calificat intrebarea drept naiva, dar continuu sa cred ca obsesia unicitatii Quebec-ului si incercarile guvernului federal de a-i satisface pretentiile au creat o nemultumire a celorlalte provincii care se considera indreptatite la acelasi tratament.
Ura istorica
Istoric, conflictele dintre comunitatile anglofona si francofona se suprapun peste conflictele franco-britanice de pe batranul continent pana cand, in 1763, Franta a cedat Imperiului Britanic posesiunile din America de Nord, act numit de generalul De Gaulle „tradarea Frantei”.
Provincia ca atare a fost infiintata in 1774, printr-un act considerat de coloniile din sud unul din „Actele Intolerabile” ale imperiului. Nu se poate spune ca infiintarea Quebec-ului a declansat Revolutia Americana, dar, cu siguranta, si-a adus contributia.
Rivalitatea istorica ramane si astazi temeiul relatiilor dintre cele doua comunitati. Potrivit lui Jules Richer, director de informatii al cotidianului Le Devoir, unul din cele trei cotidiane francofone din Montreal, „drapelul canadian este rau vazut in Quebec” si ca relatia cu anglofonii este una tipica de iubire-ura, „dar mai mult de ura”.
Separatismul
Tendintele politice nationalist separatiste ale Quebec-ului s-au accentuat de pe la inceputul anilor '60 s-a declansat ceea ce acolo se numeste Revolutia Tacuta, iar la noi s-ar numi un soi de revolutie socialista: marcata de ruperea legaturilor cu Biserica Catolica, nationalizarea productiei si distributiei de energie si spargerea monopolului financiar anglo-scotian.
„Revolutia” a culminat cu un celebru si inadecvat discurs rostit de acelasi De Gaulle in balconul primariei din Montreal care s-a incheiat cu celebra: „Vive le Quebec libre!” si s-a incheiat cu varsare de sange cand formatiunea terorista Frontul pentru Eliberarea Quebec-ului a rapit un diplomat britanic si un vicepremier quebec-ez si l-a asasinat pe cel din urma.
Miscarea independentista (sau suveranista, depinde de nuante) s-a coagulat prin formarea Parti Quebecois si ulterior, la nivel federal, a Bloc Quebecois, partid de stanga suveranist. De altfel, Quebec-ul mai are o particularitate politica: nu exista partide de dreapta.
In 1977, Adunarea Nationala a adoptat celebra Lege 101 prin care declara franceza obligatorie, un exces care incalca toleranta canadiana, dar de care suveranistii sunt foarte mandri. Ulterior, lucrurile s-au mai atenuat, dar si astazi in Quebec trebuie sa dovedesti ca stii engleza ca sa te poti inscrie la o scoala engleza, iar inscriptiile bilingve trebuie sa respecte raportul 2:1.
De doua ori, in 1980 si 1995, guvernele acestui partid au organizat referendumuri in Quebec pentru proclamarea suveranitatii si de tot atatea ori raspunsul a fost „Nu”. Astazi, ne-a marturist acelasi Jules Richer cu regret, militantismul suveranist traverseaza o perioada de „oboseala”.
Evident, in Quebec, identitatea franceza sau cum se cheama in Europa, „exceptia culturala” este importanta, dar nu suficienta. Ceea ce pare ca vor quebec-ezii este, cu o formula foarte interesanta asupra careia vom reveni, „sa traiasca in franceza”… dar nu prea departe de America.
Provincia Quebec este cea mai vasta a Canadei, unde pe o suprafata de aproape trei ori mai mare decat cea a Frantei traiesc 7,5-8 milioane de oameni. 80% din locuitori au drept limba materna franceza, incluzandu-i aici pe asa-numitii „quebecois de souche” – o formula care ii desemneaza, probabil, pe urmasii lui Samuel de Champlain, omul care a infiintat Quebec City in 1603, un fel de corespondenti ai pelegrinilor de pe Mayflower -, dar si pe imigrantii de limba franceza. Alaturi de ei, traieste o comunitate anglofona de circa 600.000 de oameni care scade la fiecare referendum privind suveranitatea, italieni, est-europeni (40.000 de romani numai la Montreal) si arabi. Religia dominanta este cea romano-catolica.
Cele mai importante orase sunt Montreal, metropola francofona a Americii, cu 2.000.000 de locuitori, si capitala provinciala Quebec City.
Cultural, Quebec-ul este masiv francofon, dar reprezinta totodata un spatiu unic de confluenta, neintalnit decat acolo, intre cele trei traditii majore – franceza, britanica si americana – care nu fac decat sa ii sporeasca farmecul.
Principalele partide sunt Partidul liberal din Quebec, federalist, la putere (premier Jean Charest), Parti Quebecois, suveranist, Action Democratique du Quebec, Quebec Solidaire, toate la stanga. Din punctul de vedere al Justitiei, Quebec s-ar putea sa fie singurul loc din lume unde functioneaza codul civil francez si sistemul penal britanic.
Economic, Quebec-ul este mai putin dinamic decat provinciile anglofone, dar acest lucru tinde sa se modifice rapid. PIB-ul per capita se ridica la peste 36.000 de dolari canadieni. Intrucat are privilegiul sa faca direct comert cu Statele Unite, Quebec-ul este provincia canadiana care sustine cel mai puternic acordul de liber schimb cu Statele Unite (NAFTA), in care vede un mod de a-si asigura independenta economica. Principalele industrii sunt cea aeronautica (Bombardier, Pratt&Whitney, Lockheed Martin), tehnologia informatiei, energie.
