În vara lui 2010, marele povestitor al preşedintelui Traian Băsescu, fostul consilier şi ministru Sebastian Lăzăroiu, arunca pe piaţă un scenariu de basm.
Cei mai eterogeni eroi din copilăria oricărui viitor alegător îşi împărţeau „ciolanul” într-o lume întoarsă cu susu’-n jos, trecând şi pragul imaginaţiei, şi pe cel parlamentar.
După nişte alegeri de poveste în care, aşa cum se întâmplă de aproape 20 de ani în România, nici un partid nu mai obţine majoritatea în Parlament, povestea lui Lăzăroiu arunca pe piaţă două variante: Prima: Scufiţa Roşie ia 26%, Fetiţa cu chibrituri 25%, Moş Crăciun 23%, Capra cu trei iezi 15%. A doua: Albă ca Zăpada ia 35%, Scufiţa Roşie 26%, Fetiţa cu chibrituri 12%, Moş Crăciun 12%, Capra cu trei iezi 8%.
Dar marele povestitor nu-şi părăseşte cititorul cu una, cu două, lăsându-l mască în faţa unor cifre seci. Din contră, ne arată unde e miza – în varianta a doua – şi dă detalii despre câştigătorul detaşat – Albă ca Zăpada.
La jumătate de an după, adică în ianuarie 2011, aflăm însă că, altfel decât am aflat cu toţii când eram mici, această Albă poate fi, sau nu, un partid politic, dar orice ar fi, înseamnă schimbare.
Că poate fi provocată chiar şi de o forţă civică, dar chinul facerii nu ar aduce neapărat cu cel prin care trece-un ONG obişnuit sau vreo alianţă civică de tipul celor sprijinite de organizaţii internaţionale.
Dar, dacă tot am aflat atât de multe despre ce, cu siguranţă, nu ar fi, înseamnă că, totuşi, ceva va fi. De aceea, Sebastian Lăzăroiu revenea acum exact un an: va fi „o forţă reală, civică, a unor oameni nemulţumiţi, cum sunt cei care fac protestele la benzinării şi care vor să spună ceva, au ceva de spus. Şi s-ar putea să fie oameni din multinaţionale, oameni din sectorul privat în situaţia asta”.
Bun, asta era acum 12 luni, în ianuarie 2011. De atunci şi până în prezent, însuşi povestitorul cu exerciţiu de prevestitor a mai adăugat unele, a mai scos altele, şi a făcut ceva descoperiri prin Noua Republică.
Omul a avut chiar revelaţii albe ca zăpada despre această mişcare, care vrea să „prindă rădăcini”, dar care seamănă atât de puţin cu standardele cernite în propiile profeţii.
Iar noi, noi asisătăm de, iată, imediat e săptămâna, la prima mişcare mai semnificativă a străzii din ultimii ani.
Cum era de aşteptat într-o ţară în care societatea civilă suferă, în general, de amorţeală cronică, golanii de prea multă libertate a gândului, iar clasa politică de suficientă prostie şi infinit infantilism, la început, bruma de răzvrătiţi autentici, ieşiţi în sfârşit în stradă, a fost contaminată de adrenalina huliganilor şi de cinismul unor politicieni iresponsabili, aventuraţi în nume propriu să încerce marea cu degetul.
Apoi, Opoziţia a ieşit oficial în stradă, marcându-şi teritoriul prin organizarea, zilnic, de noi şi noi proteste.
Cu siguranţă că fără să o dorească, politicienii din Opoziţie au îngroşat nemulţumirile protestatarilor de bună credinţă care, după incidentul Băsescu-Arafat, şi-au adus aminte de tot ceea ce nu le convine la ţara asta.
Iar după ce s-au văzut înhămaţi, fără voie, la mizele prea îndepărtate şi atât de particulare ale căruţei USL, oamenii normali au ajuns să înjure nu doar Puterea, ci şi Opoziţia.
Acea Opoziţie care deja jubila la gândul că a sosit în sfârşit Clipa, după atâtea tentative eşuate de a răsturna ordinea decisă la alegerile din 2008 şi 2009.
Greşeala uriaşă a lui Victor Ponta şi mai ales Crin Antonescu (care sigur nu mai are răbdare până în 2014, dar aşa e algoritmul din USL), de a confisca protestele în speranţa de a obţine capital politic, a determinat lumea, inclusiv la Cluj, Bucureşti şi Timişoara, să se întoarcă rapid împotriva PDL, USL, UDMR şi UNPR şi, deja, împotriva întregii clase politice. Fotografiile incendiate ale lui Emil Boc şi Victor Ponta spun totul, chiar şi dacă nu ar fi însoţite de scandări.
Pe internet au început să circule apeluri la recuperarea Bunului Simţ, reformarea din temelie a modului de a face politică în România şi la respingerea făţărniciei cu care politicienii merg înainte – pe de o parte cerând sacrificii, iar pe de alta umplând conturile partidelor, ale prietenilor politici şi pe ale lor, din bani publici.
Nu cred că poate spune nimeni de pe acum în ce fel vor evolua cu adevărat lucrurile, nici cât de multă forţă şi combustibil vor avea cei care încep, în sfârşit, să ceară, în stradă, ceva cu miez şi să sancţioneze nu doar reducerea lefurilor, ci şi abdicarea de la principii.
E un prim pas încurajator pentru ideea de protest, mai ales într-o Românie în care votul se cumpără cu făină, ulei şi pui, iar jumătate nici măcar nu se mai duc la urne.
Deşi trecem prin una dintre acele ierni în care nu a nins, cu câteva excepţii, nici cât să înveţe copilul de doi ani ce e aia zăpadă, la gura sobei tot ne-om putea strânge, că frig avem, iar poveşti mai sunt destule de spus. Sau de rescris.
Că nu ştii niciodată ce poate stimula mai bine imaginaţia şi cum se poate naşte, în sfârşit, dintr-un pur neant, o Albă ca Zăpada – cu adevărat albă şi cu adevărat ca zăpada.
