„Constantin Ticu Dumitrescu este un mincinos si un farsor; fostii detinuti politici sunt niste scandalagii fara acoperire si fara justificare; CNSAS-ul este pentru tara o tumoare maligna si o risipa absurda de fonduri si energie; singura instanta apta de a judeca crimele trecutului trebuie sa ramana Dumnezeu!…” Asta, desigur, pentru ca Dumnezeu se situeaza prea sus si prea departe pentru a putea intruchipa parghia unei interventii efective…
Sa-l auzi pe Corneliu Vadim Tudor invocand dumnezeirea – si infierand in acelasi timp poltroneria si minciuna – reprezinta unul din cele mai tragicomice lucruri care se pot imagina. Aceasta constituie insa abia coaja problemei. Indarjirea cu care Vadim tinde sa-i acopere si sa-i absolve pe criminali este suspect de intensa si insistenta. Ea te duce, inevitabil, cu gandul daca nu la participare efectiva cel putin la cardasie spirituala cu criminalii insisi. Faptul ca reclama zgomotos si fatis renuntarea la urmarirea culpabililor il plaseaza automat in aria acestora. Numai un nonroman si un estropiat afectiv pot simti lucrurile in acest mod. „A simti” este un fel de a spune…
Fie numai actul de a insulta public sacrificiul de sine al acelor oameni este de natura sa-l descalifice pe C.V. Tudor pentru totdeauna si pe toate planurile. Oricine altul in locul sau ar incerca sa-si salveze o imagine avantajoasa lasand lumea mai curand sa-l uite, si nu sa-l tina minte. Prin uitare ar mai putea castiga cate ceva, ar mai putea lasa marile necuviinte sa se estompeze sau poate chiar, unele, sa se stearga. Oricum insa, ar trebui sa se obisnuiasca cu ideea ca nu va interpreta niciodata un rol activ si determinant, ca va ramane acelasi perpetuu jucator de pe tusa, mereu in stadiu de incalzire si niciodata introdus in joc. In felul sau, nu este decat un martor, un comentator, un colportor, un om pe marginea drumului. Cu sau fara aportul dumisale oral, caravana merge mai departe… Va privi intotdeauna evenimentele de la distanta, fara a se putea apropia niciodata de mecanismul lor propriu si efectiv. Nimeni nu-l vrea, nimeni (si nimic) nu-l valideaza. Va cadea de fiecare data la examenul de functie publica, va fi eternul repetent si va transfera cu fiecare ocazie, in mod abil si ieftin, incapacitatile proprii in „masinatiuni de culise” ale adversarilor politici. Este acuzator fara frontiere si victima pururi neinteleasa…
Terfeleste persoane fara urma de vina, loveste oameni care au fost deja loviti si ii omoara a doua oara pe cei care au mai fost ucisi odata. Exista o deosebire abisala intre felul in care vor ramane in constiinta neamului oameni ca Toma Arnautoiu, Elisabeta Rizea, Vintila Bratianu sau Vasile Voiculescu si personaje de categoria dumisale. Si nu pot sa-mi iert, la randul meu, faptul ca, prin traiectul inevitabil al exprimarii, i-am grupat pe toti aici, fie macar pentru o clipa, nemeritat si gratuit, intr-o aceeasi unica fraza…
