Încercaţi să căutaţi pe Wikipedia în limba română informaţii despre prezumţia de nevinovăţie. Nici o surpriză: nu le veţi găsi.
Fără exagerare, chiar atât de limitată este cultura libertăţii în România: se vede asta la persoane dintre cele mai educate, se vede şi din discursul public al unor personalităţi de la care te-ai aştepta să aducă nuanţe şi lămuriri competente. Înţelegerea noţiunii se opreşte la nivelul vorbelor. Motiv pentru care este mai întâi supralicitată teribil, până când ajunge să pară nerezonabilă, astfel că până la urmă sfârşeşte aruncată definitiv la coş. Să vedem!
Ce nu este prezumţia de nevinovăţie: Nu este dreptul unui suspect de-a fi tratat ca nevinovat până i se dovedeşte vinovăţia. Asta este doar o eroare de interpretare. Ar însemna să nu existe arestări, învinuiri, ba poate chiar şi procesele să fie secrete. Evident, este imposibil, iar justiţia se bazează pe un alt principiu aproape necunoscut prin aceste părţi: gradul de certitudine.
Consensul în lumea liberă este că poliţistul (sau chiar un cetăţean obişnuit!) are dreptul să facă o arestare pe baza infracţiunii flagrante, procurorul poate dispune ca unui suspect să-i fie împiedicată fuga iminentă iar un judecător poate decide că e mai bine ca cineva să stea după gratii pe durata procesului. Niciunul dintre ei nu presupune că învinuitul este nevinovat, că n-ar mai avea motiv să-l priponească. Dimpotrivă, cu toţii consideră în mod legitim că acuzatul este, foarte probabil, vinovat.
Ce este prezumţia de nevinovăţie: Este faptul că sarcina probei îi revine celui care acuză şi că dacă probatoriul lasă loc de dubii, atunci legea îl favorizează pe acuzat.
În România există doar procedurile, însă ele au fost reinterpretate tot după principiul feudal al suveranităţii statului peste cetăţean. Principala dovadă este “reţinerea” dispusă de procurori pe baza unei analize judiciare, un artefact constutuţional teribil care bifează toţi parametrii unei arestări doar că se numeşte altfel. Arestarea de 24 de ore ar fi avut o minimă justificare dacă rolul său era acela de-a împiedica pe acuzat să fugă până în momentul în care putea fi adus în faţa judecătorului.
Ce fac însă procurorii? Folosesc intervalul pentru a-l intimida pe suspect să vorbească şi pentru a-şi reanaliza propriile decizii. Amână cât pot de mult prezentarea în faţa judecătorului, riscând chiar să iasă din termenul de 24 de ore. Apoi, cer modificarea Constituţiei şi spun că dacă nu 72 de ore ar trebui să-l ţină pe om măcar 48. O măgărie!
Continuarea pe riscograma.ro
