Un film asteptat
Restul e tacere
– Productia: Romania, 2007 – Regia: Nae Caranfil – In distributie: Marius Florea Vizante, Ovidiu Niculescu, Mirela Zeta z- Distribuit de MediaPro Distribution
Unii dintre noi au asteptat cu sufletul la gura filmul acesta inca de pe vremea cand Nae Caranfil castiga la concursul CNC finantare pentru proiectul sau de a reconstitui, fictionalizand partial, realizarea primului lungmetraj autohton, Independenta Romaniei. Vazut in premiera la Festivalul Transilvania din 2006, intr-o seara tarzie, Restul e tacere a fost momentul de gratie al editiei, o proiectie la care s-a ras cu lacrimi, s-a aplaudat compulsiv pe parcurs si s-a lacrimat la un final care iti aminteste forta teribila a filmului de a te misca asa cum nici un alt mediu nu o poate face. Revazut la Locarno, cu un public strain, reactia s-a dovedit egal uimitoare, mai ales la sesiunea de Q&A de dupa, unde fiecare spectator tinea sa spuna, inainte de a-si formula intrebarea, cat de mult l-a miscat povestea sau care a fost momentul sau preferat. Situatie extrem de rara, chiar si (sau cu atat mai mult) in festivaluri in care pentru selectie primeaza criterii extra-filmice, precum politica, geografia sau cel mai nou trend stilistic.
Aflat acum la al cincilea film, Nae Caranfil – regizor unic in peisajul cinematografic romanesc, a revenit la cinci ani dupa ce cucerea cu Filantropica publicul si critica deopotriva, cu un epic de proportii, pasionant, emotionant si, pe alocuri, cat se poate de trist, care vorbeste, cu empatie si ardoare, chiar despre entuziasmul nebunesc al pionierilor filmului, romanesc sau de aiurea si, pana la urma, despre patima atotdevoratoare ce i-au animat pe acei oameni chititi sa isi inchine viata si energia unei arte privite mereu – si mai ales pe atunci – stramb de catre cultura "inalta".
In cinematografia noastra actuala, dominata de minimalism si cautarea (apasata) a realului, Caranfil a avut curajul (sau nebunia? – o stare oricum impartasita de eroii sai) sa faca din Restul e tacere o istorie grandioasa, in vana marilor filme de studio hollywoodiene de altadata, o mixtura ingenioasa de film (-in-film) de epoca, balci – sa nu uitam ca in acele vremuri (1911) cinema-ul nu era arta, ci privit mai curand ca o distractie indoielnica pentru masele needucate si lipsite de rafinament – si pasiune devoratoare. Cu personaje care nu-si pun problema ridicolului si a masurii, care viseaza si incearca imposibilul, genul pentru care americanii (tot ei!) au inventat sintagma larger than life. Jucat cu pofta de actori carora nu are sa le pese ca in acelasi climat de realism-inainte-de-toate se vor trezi destui sa ii acuze ca exagereaza sau n-au nuante. Dar, oricine a studiat fie si razant perioada si mediul respectiv, recunoaste usor maniera si gesturile grandioase specifice, care atunci pareau cum nu se poate mai firesti. Iar candoarea cu care Marius Florea Vizante (la a treia colaborare cu Caranfil dupa E pericoloso sporgersi si Filantropica) se abandoneaza rolului de pusti pasional care la doar 19 ani lasa balta orice alte preocupari si se arunca fara plasa de siguranta in nebunia realizarii unui film (pe vremea cand oamenii abia invatau cum se face asta) e absolut cuceritoare, reusind sa iti imprime pe retina si in memorie unul dintre cei mai frumosi visatori ai cinema-ului.
Restul e tacere e mai ales o superba declaratie de dragoste neconditionata facuta celei de-a saptea arte ca divertisment total si captivant. si reuseste sa ne aminteasca de vremuri cand a merge la filme era o bucurie si nu doar o distractie oarecare sau, chiar mai rau, un "gest cultural". Caci impaca de minune arta (de la costumele impresionante realizate de Doina Levintza la imaginea lui Marius Panduru) cu umorul marelui cinema popular si patima si siguranta pe care numai adevaratii regizori le pot avea.
si nu ne ramane decat sa speram ca aceia care il vor vedea in cinematografe – singurul loc in care grandoarea epica si spectacolul extraordinar oferite de acest film pot fi percepute si gustate cum se cuvine – sa reactioneze cu aceeasi ingenuitate, pofta si aprindere cu care o faceau, descoperind minunea numita cinema, primii spectatori, asa cum ii vedem intr-una dintre cele mai frumoase secvente din filmul lui Caranfil. Pe care n-ar trebui sa il ratati.
O peltea dulceaga si indigesta
Vanatorii de zmeie (The Kite Runner)
– Productia: SUA, 2007 – Regia: Marc Forster – In distributie: Khalid Abdalla, Ali Dinesh, Atossa Leoni, Shaun Toub – Distribuit de Ro Image 2000
Din seria "A trebuit sa bombardam o tara (azi: Afganistanul) pe care tot noi am inarmat-o mai demult. Cum ne consolam?", va prezentam cea mai recenta peltea. Reteta? Se ia un roman mediocru si sentimental, dar foarte bine vandut si apreciat in SUA (The Kite Runner), al unui imigrant afgan venit in SUA via Franta cam la vremea cand comunistii luau puterea in minunata sa patrie. Cum autorul e afgan si el stie mai bine, se respecta la litera (precum cartile sfinte) romanul. Dar daca tot am angajat si un scenarist, de ce sa nu se faca si el ca munceste?! Asadar se fac ceva minuscule schimbari fata de carte etc., etc. Asa trebuie sa-si fi zis mai vechii camarazi Marc Forster (regizor mediocru ce va fi, din pacate, la carma viitorului James Bond) si David Benioff, care mai colaborase cu Forster la Stay (l-ati vazut? Nu?! Cu atat mai bine!) cand au pornit sa ecranizeze cartea lui Khaled Hosseini. Problema? Dincolo de banalitatea si dulcegaria materialului de origine, care nu e neaparat un lucru foarte rau in sine, omului i-o fi fost dor de tara pierduta in ceata amintirilor si sfasiata de razboi civil?! Pai… daca tot alegi sa bazezi un film pe asa o poveste, poate n-ar fi rau sa-i gasesti ceva carlige. si din astea The Kite Runner are destule: doi copii din caste diferite (unul bogat, unul copil de servitor) prieteni pana in ziua cand unul e abuzat violent – si ce scena odios/ explicita, numai buna sa umple de sfanta indignare orice spectator dotat cu rudimente de sensibilitate! si o vina tragica, tarata zeci de mii de kilometri si decenii de-a randul de cel ramas intreg. Plus morti strategic plasate, un amor intre baiatul acum maturizat (Khalid Abdalla, atat de plat si lipsit de expresie incat trebuie sa faci tu efortul sa ii atasezi vreo traire) si o fata, tot afgana, fiica de mare militar care, desigur, nu priveste perspectiva cu ochi buni… si fatidica reintoarcere in Afganistanul acum taliban pentru a rascumpara cumva indiferenta si rautatea din copilarie. Mai vreti? Zau ca ajunge. Daca insa nu v-a ajuns Atonement si chiar va suna bine acest compot de bune sentimente care plezneste de propria-i importanta, atunci puteti petrece doua ore in compania instrainatului protagonist si a ispasirilor sale, scaldate in culori cald/ poetizante si o infioratoare muzica etnico-pompieristica marca Alberto Iglesias (cum altfel, nominalizat la Oscar). Poate va veti simti la fel de mandri precum realizatorii. Sau nu.
