Sali covarsite de spectatori, o asistenta entuziasta, artisti – solisti, artisti invitati si membri ai ansamblurilor – bucurosi de performanta lor, de primirea calduroasa a publicului, in mare parte un public tanar, dintre acestia multi elevi si studenti ai Conservatorului, ai claselor de coregrafie, numerosi fani. Aceasta este atmosfera cu care au fost intampinate spectacolele Festivalului de Opera al tarilor riverane Dunarii, creatii din marele repertoriu traditional, de asemenea, ultima productie a companiei de balet a Operei bucurestene.
Spectacolul coregrafic „Baiadera” – imi iau precautia de a nu-l considera drept premiera coregrafica absoluta – reia coregrafia traditionala romantica, devenita in timp cvasiimuabila, a baletului imaginat cu aproape 130 de ani in urma. Si la noi, si la alte case mai mari exista uzanta de a prelua datele spectacolului imaginat de Marius Petipa pe scena baletelor imperiale ruse de la Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg.
Muzica lui Leon Minkus si conceptia coregrafica a lui Petipa pregatesc marea epoca a baletelor lui Piotr Ilici Ceaikovski, cu care sunt, in buna parte, contemporane.
In mod cert, productia actuala datorata coregrafului Mihai Babuska preia datele stilistice ale coregrafiei originale, le adapteaza posibilitatilor actuale ale companiei Operei bucurestene, in egala masura raspunde nostalgiilor paseiste ale unei bune parti a publicului actual, a apetitului acestuia pentru ceea ce putem numi marele spectacol coregrafic traditional, de factura romantica. Pitorescul exotic al subiectului, al montarii, dinamismul muzicii lui Minkus, dinamism util miscarii pasilor dansului, melodismul mai putin inspirat, dar antrenant al acesteia, coloritul spectaculos al scenografiei, al costumelor datorate Adrianei Urmuzescu, totul defineste un spectacol placut, stralucitor, un divertisment fastuos, atractiv, apreciat de marele public. Desigur momentele pretioase apartin solistilor, in mod deosebit balerinei Corina Dumitrescu in rolul Nikia – o comunicare artistica impresionanta, o personalitate ce dezvolta tipul de caligrafie ferm conturata a miscarii, un talent coregrafic captivant; de asemenea, balerinului Ovidiu Matei Iancu, in rolul Solor, o aparitie scenica performanta, sustinuta de elanul tineresc al adresarii sensibile. Binemeritate aplauze, chemari si rechemari la rampa au primit balerinii Laura Blica Toader, Mihai Mezei, Tiberiu Almosnino, Narcis Niculaie.
Sub bagheta dirijorului Iurie Florea, colectivul orchestral al teatrului a asigurat o utila sustinere a momentelor scenice, nu mai mult de atat. Fireste, ne putem intreba daca un spectacol de asemenea factura este util. Cred ca da, daca vom lua in consideratie gustul unui public care savureaza in continuare spectacolul de balet de tip academic, de vreme ce exista artisti capabili a-l sustine cu entuziasm, cu bucurie, cu profesionalism. Si totusi gustul acestui public trebuie imbogatit, trebuie orientat. Este o responsabilitate importanta pe directia, spre exemplu, a improspatarii stilistice, a montarii unor noi partituri din creatia muzicala a secolului al XX-lea; infiintarea unui studio de opera, de balet, oferit tinerilor coregrafi, regizori, unui grup de artisti cantareti si balerini abia iesiti de pe bancile Conservatorului, ale liceului de coregrafie, ar constitui o zona utila tocmai acestor revigorari. Este drept, prima scena lirica si de balet a tarii nu poate deveni un spatiu al incercarilor, al experimentelor, exista pe aceasta directie companii de dans si tineri artisti care etaleaza realizari captivante, productii prezentate atat in tara, cat si peste hotare. Unele dintre acestea am fi curiosi sa le urmarim inclusiv pe scena Operei bucurestene.
Interimatul actual al conducerii primei scene de opera si de balet a tarii ar trebui sa se constituie intr-un moment de reflectare responsabila, de evaluare a trecutului, de trasare a directiilor drumului de parcurs. Desi a avut limitarile ei importante, nu sunt convins ca precedenta conducere a trasat orientari profesionale fundamental gresite, pentru ca acest lucru sa fi determinat o veritabila decapitare. O improspatare a atmosferei in teatru era necesara, pe multe directii. Desi in institutie maestrul Ludovic Spiess era perceput drept un bun gospodar, un artist de indubitabila prestanta profesionala. O asemenea personalitate poate fi inlocuita in situatii extrem de grave si doar atunci cand exista o alternativa valabila, si nu un interimat. Altminteri – in conditiile precaritatilor, ale limitarilor generale de tot felul, ale costurilor ridicate de productie a spectacolului, ale imposibilitatii incheierii unor contracte echitabile pentru solisti – exista riscul ca prima scena lirica si de balet a tarii sa ajunga o simpla „baiadera”, iar aceasta spre dezamagirea publicului care, iata, vine la spectacole cu entuziasm, cu credinta.
