O minunată expoziţie a fost deschisă la Sala Dalles, expoziţie care se adresează atât copiilor de azi, cât şi celor ce au fost copii în „epoca de aur”.
Să fii copil în comunism era destul de dur. Trebuia să înveţi pe de rost poezii cu „Mândră corabia, meşter cârmaciul”, să cânţi „Am cravata mea, sunt pionier”, să poţi uniformă, matricolă şi bentiţă dacă erai fetiţă, să stai, oricât de mucos ai fi fost,la coadă la lapte sau la alimentele care se dădeau pe cartelă, să îţi pierzi o bună parte din vacanţa de vară pentru repetiţiile demonstraţiilor de 23 august unde mii de trupuşoare deveneau literele cuvântului Ceauşescu şi, în cel mai bun caz, în ce câteva săptămâni ce mai rămâneau din vacanţă, să mergi în tabăra de la Năvodari („internaţională” cică, dar nu era picior de copil străin pe-acolo, nici măcar din ţările „vecine şi prietene”), tabără din care te întorceai obligatoriu cu păduchi.
O singură bucurie aveau copiii născuţi în general în urma decretului de interzicere a întreruperii de sarcină, numiţi în consecinţă „decreţei”; acea bucurie, săptămânală, era venirea minunatei reviste Pif. Cu mânuţele tremurânde deschideai cutia poştală, dacă erai un fericit abonat (asta se întâmpla dacă mai aveai un prieten cu care să împarţi abonamentul) sau, dacă erai copil de nomenclaturist ori pur şi simplu de părinţi în stare să lase la toneta de ziare 10 lei în loc de 8,50, cât costa revista (sfânta şpagă să trăiască!), stăteai cu nasul lipit de fereastră până venea mami cu revista. Un întreg ritual începea. Mai întâi desfăceai cu furie folia de plastic să smulgi gadgetul, apoi, înainte de a o deschide, să o miroşi, să o lingi şi, în sfârşit, până a o citi din scoarţă-n scoarţă în limba franceză (toţi copiii din comunism învăţau franceză doar pentru a citi PIF-ul) trebuia să afli misterul gadgetului. Cum se meştereşte, cum funcţionează şi cum, dacă era un obiect menit să le faci poante altora, de tipul unui inel care stropea cu apă sau boabe de mazăre săltăreaţă, să găseşti mai repede primul fraier pe care să-l încerci. Era dură viaţa unui copil în comunism, dar nu şi în binecuvântata zi în care venea Pif-ul.
Revista se citea până se învăţa pe de rost, până şi reclamele la Adidas se citeau cu maximă atenţie. Apoi începea partea interactivă a lucrurilor. Participai la concursuri în care răspundeai la un set de întrebări referitoare la materialele publicate în numerele mai vechi din revistă. După ce scriai atent, cu mare grijă să nu faci porcuşori de cerneală, puneai foaia în plic şi mergeai în fuga mare la poştă. Acolo cereai mândru timbru pentru Franţa, îl lipeai cu scuipat şi îl înmânai îmbujorat poştăriţei. Cine mai era ca tine? Trimiteai scrisori în Franţa. Şi nu oricui, ci prietenilor tăi cei mai buni, Pif şi Hercule.
Deşi Pif era un supliment al ziarului comunist „L’Humanité”, ironia sorţii a făcut ca pentru copiii din România lui Ceauşescu această revistă să însemne, dimpotrivă, Vestul, Occidentul „putrefact”, „capitalismul mânjit de sângele popoarelor”. Pif era imaginea duşmanului de clasă, cel mai dulce şi mai nevinovat duşman. Aşa că se poate spune că decreţeii care, crescând, au făcut revoluţia din decembrie 1989 pactizaseră de mult cu inamicul. De pe când, puşti fiind învăţau limba franceză şi citeau cu ardoare revista Pif. Pif, eroul epocii de aur, Pif, prima lecţie de libertate, Pif, micul nostru anticorp cu care am fost vaccinaţi împotriva comunismului.
