22.4 C
București
vineri, 17 septembrie 2021

Perspective. Cum devin românii tot mai analfabeți | OPINIE

Există în viața de zi cu zi probleme cu care se confruntă națiunea noastră ca întreg și care, aparent, o privesc mai mult pe ea decât pe fiecare dintre cetățenii care o alcătuiesc.

Există alte probleme care au un impact asupra persoanei fiecăruia, mai curând sesizabil decât acțiunea lor asupra națiunii. Și mai există probleme care vizează atât ansamblul național, cât și pe fiecare dintre inșii care îl compun și îl reprezintă. Chestiunea educației se dovedește însă una dintre acele mereu reluate provocări care, în mod aparent paradoxal, poate fi încadrată în oricare dintre categoriile de mai sus. Ea le depășește și se potrivește fiecăreia, rămânând însă, de fie-care dată, ceva imposibil de cuprins în asemenea clasificări.

Și nu este de mirare. Problema educării cetățenilor unei națiuni trece de prezentul națiunii respective, venind – cu bune și cu rele – dintr-un trecut și îndreptându-se, cu tot ceea ce o generație rezolvă și propune pe mai departe, către viitor. De aceea, în rezolvarea unei asemenea chestiuni într-o manieră optimă pentru națiune și pentru fiecare dintre cetățenii ei, se cuvin înregistrate toate succesele și toate eșecurile din trecut și din prezent, ținându-se seama, în conformitate cu o analiză lucidă, de fiecare element prezent în ecuație. S-ar putea ca numai astfel să se găsească formula cea mai bună de propus viitorului.

Românii fac parte dintre națiunile needucate. Secole la rând, rămași în poziții subalterne față de străinii care îi conduceau, ei au început să dea atenție educației abia atunci când străinii înșiși și-au dat seama că un popor disciplinat și adus la ordine prin învățătură este mai ușor și mai bine guvernabil decât unul alcătuit din cete și din indivizi anarhici, fără un orizont mai înalt al vieții. Întâi pentru a-i smulge dintre eresuri și cutume cu un substrat de multe ori păgân, apoi pentru ca acest proces de creștinare mai profundă să rezoneze cu convingerea dominatorului că vorbele bunului Dumnezeu, codificate în Biblie, au devenit accesibile, inteligibile, au apărut școli de citit și de scris deschise și pentru români.

Fie că erau deschise cu scopul de a-i învăța slavonie, fie că erau menite să îi familiarizeze cu latina, limba sacră a catolicismului occidental, aceste școli au rămas multă vreme foarte puține și destul de rare. Reforma a fost, cum se știe, cea care a democratizat învățământul, țintind la introducerea serviciului religios și în limba română și reușind treptat să disloce formele medievale de acces la carte.

De-acum însă, modernitatea se instala treptat și în teritoriile românești, iar dacă în Transilvania împăraților austrieci iluminiști Șincai întemeia peste 300 de școli prin sate, pentru copiii țăranilor noștri, domnii fanarioți din Moldova și din Țara Românească au părut mai preocupați de învățăturile înalte dobândite cu dascăli de greacă.

După unirea principatelor, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, educația a făcut în mica Românie pași substanțiali înainte. Dar, România interbelică, în curs de industrializare sub Carol al II-lea, încă mai prezenta zone compacte de neșcolarizare.

Deși una dintre marile acțiuni postbelice de la noi a fost alfabetizarea masivă, la căderea comunismului analfabetismul a reapărut. Iar astăzi, la douăzeci și cinci de ani după dizolvarea regimului totalitar de extremă stângă, ne confruntăm nu doar cu procente îngrijorătoare de analfabeți propriu-ziși, ci și cu fenomenul analfabetismului funcțional, al perplexității în fața bancomatului, al incapacității multora de a se apropia de un computer, al neasimilării practicilor cotidiene ale comerțului online, ale utilizării diverselor aparate de concepție recentă menite să simplifice viața.

Lucru mai grav, mulți dintre compatrioți par nu doar incapabili, dar și dezinteresați de descifrarea hățișurilor de situații care funcționează precum niște capcane. Inutil să mai pomenesc despre pripa cu care unii au împrumutat de la bănci sume în franci elvețieni, deși exista și posibilitatea ca împrumutul respectiv să fie efectuat în moneda națională, în care își primesc salariile.

Consecințe grave ale incapacității românilor de a observa importanța crucială a învățării se observă la tot pasul. Unii abandonează țara înainte chiar de a încerca să facă un efort constructiv aici, convinși fiind de la bun început că nu se poate nimic și că e mai bine să meargă în locuri unde alții au pregătit totul optim în privința cadrului legislativ, a drepturilor și îndatoririlor cetățenești.

De mai mulți ani, bacalaureatul pare să fi devenit pentru destui tineri un hop prea greu de trecut sau, cel puțin, unul cu totul neinteresant. Într-o lume în care alți inși urmează cursurile mai multor facultăți, parcurgându-le până la programele de master și de doctorat și ajungând și la postdocto-rate, mai există destui juni români care abandonează școala după clasa a opta sau în timpul claselor de liceu.

Mai mult sau mai puțin conștient, ei își pregătesc din start poziții subalterne, își îngustează șansele de a se plasa într-un ori-zont de viață mai recompensant și mai confortabil, plafonându-se la o vârstă când abia vine vremea să țâșnească și să strălucească, uzând de energia specifică a tinereții.

La rândul lui, statul, care, în principiu, ar trebui să se îngrijească de maximizarea șanselor ca inșii pe care îi guvernează să se realizeze cât mai deplin, pare consolat cu gândul că, lăsându-i mai mult sau mai puțin la voia întâmplării, furnizează, în acest fel, economiei mâna de lucru de care are nevoie. Numai că nici economia nu mai crește pe baza lipsei de disciplină, a migrației haotice, chiar interne să fie, a mâinii de lucru și mai ales prin cunoștințele precare ale unor inși nu tocmai cunoscători într‑ale tot mai înaltelor tehnologii.

Asumând întârzierea generațiilor de români care au beneficiat de educație, nu sunt motive pentru a o socoti un destin implacabil. Dacă ținem la familiile noastre, nu ne este totuna nici cum se adaptează copiii noștri la nevoia de a-și dezvolta forțele mentale, sufletești și sănătatea corporală, nici la investiția pe care statul nostru este dispus să o facă în acest sector.

Nu avem motive să credem că ne-am putea substitui Elveției, Japoniei sau Statelor Unite. Dar să creștem treptat, metodic, mai ritmic și mai armonic decât în ultimul sfert de secol, asta chiar s-ar putea.

Sau ne e totuna cum ne prăbușim în ignoranță, la cheremul oricui ar dori să profite parșiv de neputințele noastre?  

Ultima oră
Pe aceeași temă