Iranul a devenit o ţintă majoră a operaţiunilor de supraveghere ale CIA în 2006, când atât oficialii aflaţi la vârful agenţiei de spionaj cât şi consilierii fostului preşedinte George W. Bush au devenit alarmaţi de lipsa de informaţii precise şi credibile în privinţa ambiţiilor nucleare ale regimului de la Teheran, după cum relatează cotidianul american The Washington Post. La acea vreme, se ştia că cercetătorii iranieni înregistraseră progrese în construcţia de centrifugi la facilitatea nucleară de la Natanz, unde avea loc îmbogăţirea uraniului; de asemenea, Statele Unite observaseră construcţia unei facilităţi secrete la Qom. Ce nu se ştia însă cu exactitate era stadiul de avansare al celor două proiecte – şi oficialii americani doreau să evite cu orice preţ repetarea fiascoului din Irak, unde presupusele arme chimice ale regimului lui Saddam Hussein, de a căror existenţă serviciile secrete ale SUA (dar şi ale altor state) fuseseră absolut convinse, se dovediseră, cu preţul unei invazii care costase vieţile a mii de oameni, a nu fi existat.
Pe de altă parte, după cum notează Washington Post, elitele politice şi militare ale Statelor Unite nu doreau să fie puse de către Teheran în faţa unui fapt împlinit – în speţă, a unui test nuclear care nu ar fi lăsat Americii decât două posibilităţi: fie să atace Iranul, fie să accepte statutul său de nouă putere nucleară. „Nu vreau ca un preşedinte american să aibă numai aceste două opţiuni în privinţa Iranului”, i-ar fi spus preşedintele Bush şefului CIA, Michael Hayden, conform Washington Post.
Drone şi informatori
Din acel moment, statul din Orientul Mijlociu a devenit o prioritate pentru serviciile secrete americane. Acestea şi-au reorganizat structura, iar Divizia Operaţională Iran a fost scoasă din subordinea Diviziei Orientul Mijlociu şi a devenit de sine stătătoare, sub noul nume intern „Persia House” şi sub conducerea unui ofiţer care servise până atunci drept şeful biroului CIA din Islamabad. Dotată cu un buget substanţial, noua divizie s-a concentrat asupra obţinerii de informaţii din două surse: cele clasice – o reţea de informatori care se întinde din Orientul Mijociu până în America de Sud, şi cele moderne, care constă atât din dronele de supraveghere care operează de pe bazele militare americane din Irak şi Afghanistan cât şi din interceptarea mijloacelor electronice de comunicare ale „ţintelor” din Iran. Conform unor oficiali CIA citaţi de Washington Post, în ultimii ani au avut loc sute de zboruri ale dronelor americane deasupra teritoriului iranian – care au trecut neobservate până când, în decembrie 2011, unul dintre aparatele de zbor s-a prăbuşit în urma unei defecţiuni tehnice. Faptul că drona care conţine tehnologie ultrasecretă a ajuns în mâinile Teheranului nu a fost, sunt de părere oficialii americani, decât o lovitură de imagine – capacităţile de supraveghere ale Statelor Unite rămânând în mare parte intacte.
Optimism la Washington
După cum relatează Washington Post, Casa Albă este astăzi de părere că în cazul în care Iranul ar decide să înceapă asamblarea unei bombe atomice, acest lucru va fi probabil observat încă din primul stadiu. „Suntem convinşi că am vedea activităţi care să indice că decizia a fost luată”, a declarat un oficial american, adăugând că „accesul nostru la informaţii s-a îmbunătăţit simţitor”. Conform aceleiaşi surse, Teheranul ar avea nevoie de cel puţin un an pentru construirea unei bombe, şi că „şi în cel mai rău caz cu putinţă – şase luni – preşedintele Statelor Unite ar avea destul timp la dispoziţie ca să îşi diversifice opţiunile”.
Estimările serviciilor secrete americane nu diferă de cele făcute acum cinci ani, când un raport publicat de CIA conchidea că deşi Iranul are mai multe programe de construcţie ale componentelor necesare unei arme nucleare, pasul cel mai important – construcţia unui focos nuclear – nu a fost încă făcut. „Nu este absenţa unor dovezi, ci dovada unei absenţe”, a comentat pentru Washington Post un fost oficial CIA rezultatele obţinute până acum de Persia House. Informaţiile obţinute de americani ar putea juca un rol important şi în negocierile dintre Iran şi cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU, care vor privi programul nuclear iranian şi vor avea loc la sfârşitul acestei săptămâni. Totodată, ele ar putea detensiona cel puţin temporar situaţia din Orientul Mijlociu, în cazul în care SUA ar reuşi să convingă Israelul să nu întreprindă – încă – o acţiune pripită împotriva Iranului. Rămâne de văzut cum îşi vor juca americanii cărţile pe care le au în mână – şi cât de bune sunt, de fapt, acestea.
