Pentru dreptul de a arde Coranul

Dacă pastorul Terry Jones din Florida ar fi fost ceva mai educat, ar fi avut cunoştinţă de celebra dilemă a califului Omar în faţa Bibliotecii din Alexandria: Fie cărţile pe care le conţine sunt conforme cu învăţăturile Coranului şi atunci sunt inutile, fie nu sunt conforme cu învăţăturile Coranului, şi atunci sunt dăunătoare. Oricum ar fi, concluzia este aceeaşi: „Îi dau foc‘‘. Ar fi putut să realizeze atunci cât de inutilă şi de stupidă este dorinţa sa de a arde cartea sfântă a Islamului numai pentru a demonstra exact acelaşi fanatism şi obscurantism ca al amintitului calif. Practic, Terry Jones a reuşit prin gestul său să ucidă tocmai mesajul pe care dorea să îl transmită.

Acestea fiind spuse, mesajul este singurul lucru pe care l-a ucis Terry Jones. Să arzi cărţi nu este o crimă. Poate fi greşit din punct de vedere moral, poate fi revoltător din punct de vedere estetic, poate fi o dovadă de ignoranţă, de incultură şi suficienţă, de intoleranţă sau de prostie pură, dar nu este o crimă. Gestul său este vinovat de prost gust dar nu poate fi tratat drept o infracţiune. Cu toate acestea, mai mulţi senatori americani, în frunte cu liderul majorităţii democrate Harry Reid, au condamnat arderea Coranului şi au lăsat să se înţeleagă că ar putea condamna formal gestul lui Terry Jones sau chiar ar putea organiza audieri care, de cele mai multe ori, se lasă cu rezoluţii sau chiar cu legi.

Vina lui Terry Jones ar fi că ar fi într-o formă sau alta responsabil de masacrul de la Mazar-i-Sharif în care o mulţime de afgani au ucis 12 oameni, inclusiv pe compatriotul nostru Filaret Moţco. Tonul l-a dat The New York Times care şi-a titrat materialul „Afganii răzbună arderea Coranului ucigând 12 oameni‘‘. New York Daily News a mers mult mai departe şi l-a acuzat într-un editorial pe Terry Jones că are „mâinile pătate de sânge‘‘ şi că „a folosit în mod deliberat libertatea de expresie ca o provocare la crimă‘‘. În sfârşit, comentatorul revistei Time, Joe Klein a scris nici mai mult nici mai puţin decât că „gestul lui Jones este la fel de criminal ca al unui terorist sinucigaş‘‘ şi că pastorul şi-a câştigat în felul acesta un loc în Iad. Cuvinte puternice pline de sfântă indignare la adresa clericului fundamentalist. Problema e că sunt îndreptate spre o ţintă greşită.

Terry Jones nu are mâinile pătate de sânge pentru că nu a ucis pe nimeni şi nici nu a îndemnat pe cineva să ucidă. Tot ce a făcut a fost să ardă o carte. Cel care a îndemnat mulţimea de la Mazar-i-Sharif să ucidă non-musulmani a fost un alt cleric dar musulman care i-a îndemnat în moschee pe afgani să-i ucidă pe necredincioşi. Responsabilitatea legală şi morală pentru masacrul de duminică aparţine aşadar celor care au luat cu asalt biroul ONU cu gândul de a ucide şi celui care le-a dat binecuvântrea pentru crimă, oameni al căror nume nu îl cunoaşte nimeni şi care s-ar putea să nu plătească niciodată pentru barbaria lor. Într-o lume în care domneşte raţiunea, preşedintele afgan Hamid Karzai ar fi trebuit să ceară arestarea afganilor care au comis masacrul, nu a lui Terry Jones.

Ideea că Jones ar fi responsabil fie şi moral de aceste asasinate pretinde în mod illicit că ar exista o relaţie de cauzalitate între arderea unei cărţi, fie ea şi Coranul, şi crime. Or această cauzalitate nu există decât dacă acceptăm tacit că musulmanii sunt criminali în mod natural şi că arderea unei cărţi este declanşatorul care o dată apăsat determină ÎN MOD NECESAR o explozie de violenţă din partea întregii lumi islamice. Cu alte cuvinte trebuie să acceptăm că violenţa şi crima fac parte integrantă din cultura islamică şi că orice provocare de natură religioasă nu poate primi decât un răspuns sângeros. Dar musulmanii nu sunt nici maşini de omorât pe care să le porneşti din Florida, nici copii fără discernământ, nici vreo bestie colectivă violentă pe care trebuie s-o tratezi cu manajamente şi să te fereşti să o provoci. Sunt la fel de responsabili pentru alegerile lor ca oricare alţii şi atunci când ucid sunt responsabili pentru crimele pe care aleg să le comită.

A susţine că mâinile lui Terry Jones sunt pătate de sângele celor ucişi la Mazar-i-Sharif, ba chiar că nu există nicio diferenţă între arderea Coranului şi un atac terorist este expresia unui relativism moral care dovedeşte aroganţă şi lipsă de respect faţă de victime. Pe Filaret Moţco nu l-a ucis Terry Jones, ci o bandă de afgani fanatizaţi de un mullah.

În America, Terry Jones este însă numai un pretext. O parte dintre autorii sus-amintiţi dar şi lideri politici din ambele partide s-au folosit de masacru pentru a pune în discuţie libertatea de expresie. Arderea Coranului este, oricât ar părea de bizar, protejată de Primul Amendament al Constituţiei SUA, care consacră libertatea de expresie şi libertatea presei, în principal pentru că de câte ori Congresul a încercat să interzică prin lege arderea drapelului american, de tot atâtea ori Curtea Supremă a declarat legea neconstituţională şi a admis că arderea drapelului poate fi considerată o declaraţie politică şi ca atare este protejată de Primul Amendament. Acum progresiştii vor să limiteze libertatea de expresie pentru a putea declara ilegale gesturi sau declaraţii „ofensatoare‘‘ de genul celor făcute de Terry Jones iar o parte din republicani vor să facă acelaşi lucru pentru putea face ilegale arderea drapelului sau a Bibliei, de exemplu. Dar o dată deschisă poarta limitării dreptului la liberă exprimare, nimic nu mai poate sta în calea abuzurilor din partea guvernământului sau a grupurilor de interese. Multora le pare astăzi că interzicerea arderii Coranului ar fi o dovadă de toleranţă şi respect dar nu este clar dacă aceloraşi oameni li s-ar părea la fel de tolerantă interzicerea arderii Bibliei. Riscul este ca diverse grupuri şi minorităţi să îşi aleagă fiecare un text sacru pe care să îl proclame ca fiind de neatins. Şi înainte să ne dăm seama, în locul unui dialog între culturi, ne vom trezi cu o lume de tabú-uri fosilizate. În loc de deschidere şi respect faţă de diferenţă, cu o mulţime de grupuri închise în propriul bigotism.

În principiu abandonarea Primului Amendament poate câştiga respectul şi bunăvoinţa lumii musulmane. Dar întrebarea este dacă cea mai veche Constituţie a lumii merită modificată, libertăţile pe care le garantează, merită diluate şi modul de viaţă american merită schimbat fundamental pentru a câştiga respectul şi bunăvoinţa lumii musulmane.