Pedagogii naţiunii

Cel mai recent carnaval politic la vârf include propunerea – vicleană şi ipocrită – a preşedintelui Traian Băsescu de a se retrage din funcţie dacă i se împlinesc vrerile (pe cine poate păcăli un asemenea paradox?), ca şi răspunsurile la ea, venite din partea liderilor opoziţiei. „Demisionez, dacă faceţi cum voi zice eu!”, spune Traian Băsescu. Păi, atunci, la ce să mai folosească demisia, dacă şi după ea politica se va face după priorităţile stabilite de eventualul demisionar? De ce nu invers? De ce, adică, să nu rămână preşedinte şi să se schimbe, la urma urmei, regulile pe dos decât vrea preşedintele?

Cine îl încurajează pe Traian Băsescu să creadă că numai domnia sa poate postula reguli, că doar viziunea domniei sale asupra cadrelor jocului politic poate fi chibzuită şi potrivită? Pe ce temeiuri de cunoaştere a principiilor aşezate la temelia instituţiilor, cu ce calificare juridică şi politologică? Experienţa domniei sale, de comandant de navă pe mările lumii, de ministru în mai multe domenii şi aparţinând mai multor guverne, cea de primar general al Capitalei şi, nu în ultimul rând, cea de preşedinte în două mandate, contează – sau ar trebui să conteze mult – în practica politică relevantă la nivel cotidian. Cu tot bagajul de cunoştinţe strategice şi tactice pe care o astfel de zestre i le poate pune la dispoziţie, cu siguranţă că relevanţa sa nu este în domeniul inovării constituţionale. Deciziile de acest fel se iau în timp, după studierea atentă, pe faţă şi pe dos, a situaţiei existente şi a zonelor presupus a fi modificabile, estimându-se cu ajutorul constituţionaliştilor – chiar avem o şcoală de experţi în dreptul constituţional care ar merita respect! – impactul intervenţiei de sus, dar şi supunându-se atenţiei şi dezbaterii întregului demos, cetăţenilor ajunşi la vârsta exercitării responsabile a drepturilor şi obligaţiilor civice.

Poate că ideile despre modificarea Constituţiei vin la dl Băsescu nu dintr-o inspiraţie de moment, ci dintr-un parcurs meditativ şi consultativ mai lung. De acord. Dar cu ce fel de legitimitate îşi negociază domnia sa finalul de mandat, fără să întrebe pe nimeni, ce se schimbă cu ce, fără aprobarea şi susţinerea altor instituţii şi instanţe ale statului şi chiar vorbind, peste capetele cetăţenilor, cu partenerii – conflictuali – de dialog? Au existat, la un moment dat, nişte alegători, iar înaintea acestora au fost nişte oameni care au anulat suspendarea preşedintelui. Lor nu le datorează cel ales o umbră de respect, o minimală reverenţă?

Nu-i vorbă însă, răspunsurile au fost pe măsură. La scenă deschisă, micul Titulescu a recurs la gesturi abramburistice şi burleşti, rupând o foaie despre care pretindea că ar reprezenta o epistolă prezidenţială adresată sieşi. Cum poate pretinde un om politic actual respect dacă procedează atât de lipsit de respect cu acela care, bun sau rău, plăcut sau neplăcut, reprezintă funcţia prezidenţială în stat, în virtutea alegerii lui democratice? Se mai poate aştepta dl Ponta la respect faţă de poziţionările domniei sale sau, şi mai şi, faţă de eventualele poziţii în stat pe care le-ar putea ocupa?

La rândul său, dl Crin Antonescu declară: „Nu avem nici o negociere cu dl Băsescu”. Mă întreb dacă este vreun politician român în măsură să decreteze un refuz net al negocierilor. Dacă practica politică nu la asta se referă, la negocierea unor configurări amiabile între forţele responsabile de gestionarea politică a ţării, atunci ce justificare mai au politicienii?

Cei doi lideri ai opoziţiei au discutat pe tonul declaraţiilor de mai sus, cu dispreţ şi cu trufie autosuficientă, despre preşedintele unui stat în care ei sunt unii dintre factorii activi – chiar şi când fac figuraţie, adoptând tactici parlamentare pasiviste – şi nu mai puţin responsabili de dezvoltările din viaţa noastră publică. Practic, în momentul de faţă, cetăţeanul obişnuit are şansa – de care s-ar dispensa bucuros – de a vedea trei politicieni de vârf comportându-se cu dispreţ unii faţă de alţii şi, cu toţii, deopotrivă, faţă de cetăţean. În aceste condiţii, nu ştiu ce mai aşteaptă aceşti aleşi de la alegători în campania electorală următoare. Pot ei spera, în mod realist, să stârnească admiraţie şi entuziasm, încredere faţă de soluţiile lor partizane sau pasiuni pe fumurile care par să îi anime? Poate fi cetăţeanul atât de subestimat de către ei încât să fie socotit eternul mieluşel dus de nas ori „dedulcit” la noul val de mitocănie politică? Pesemne, se speră că politica algoritmurilor va bate, şi de data asta, evidenţa scârbirii alegătorului şi rata mare a absenteismului electoral. Probabil aceşti oameni se consolează cu gândul că promisiunile şi recompensele de partid vor suplini efectele devastatoare ale acestor raportări la oameni. Oare cât mai poate dura primitivismul politic, lipsa de maniere şi de bun-simţ, gâlgâiala retorică fără acoperire? Pe când dezechipările cu expuneri de părţi ruşinoase la vedere, ca semn de supremaţie şi înţelepciune ultimă?     

Ovidiu Pecican este  profesor

 la Universitatea Babeş-Bolyai