Atunci cand o economie intra in depresie, guvernele au la indemana patru solutii pe care le pot incerca pentru a restabili gradul normal de ocupare a fortei de munca si nivelul "potential" al productiei. Le numim pe scurt politica fiscala, politica de credite, politica monetara si inflatie.
Dintre cele patru, inflatia e cel mai simplu de explicat: guvernul tipareste bani multi si ii cheltuie. Excedentul de bani din economie face ca preturile sa creasca. Pe masura ce preturile cresc, oamenii nu mai vor sa tina banii in buzunar sau in conturi bancare – intrucat valoarea lor se topeste vazand cu ochii – si cresc ritmul in care cheltuie, incercand astfel sa iasa din capcana monedei in depreciere si sa se salveze prin investitii reale, care valoreaza cu adevarat ceva. Sporul de cheltuire scoate oamenii din somaj, creeaza slujbe si restabileste utilizarea capacitatilor la niveluri normale, productia atingand la randul ei nivelurile "potentiale".
Dar oamenii intregi la minte ar prefera sa evite inflatia. Este un expedient foarte periculos, care submineaza scara valorilor, face aproape imposibil calculul economic si redistribuie arbitrar bunastarea. Dupa cum spunea John Maynard Keynes, "nu exista mijloc mai subtil si mai sigur de a rasturna bazele societatii decat depravarea monedei. Procesul canalizeaza de partea distructiva toate fortele ascunse ale legii economice si face acest lucru intr-un mod pe care nici un om dintr-un milion nu l-ar putea diagnostica…". Guvernele insa ar recurge la inflatie inainte de a permite inca o Mare Depresie, dar am prefera sa nu ajungem la asa ceva daca exista o cale alternativa de restabilire a nivelului ocuparii si productiei.
Metoda standard de combatere a depresiilor incipiente este politica monetara. Cand nivelurile de ocupare si productie ameninta sa scada, banca centrala cumpara titluri guvernamentale cu banii jos, scurtand astfel durata activelor sigure detinute de investitori. Pentru ca pe piata financiara raman mai putine active sigure si rentabile, pretul bogatiei certe creste. Ca atare, companiile considera ca e mai profitabil sa investeasca in extinderea capacitatii. E vorba de un schimb – in loc sa le distribuie banii actionarilor acum, firmele ii folosesc pentru a obtine o pozitie mai favorabila pe piata, care sa le permita sa-si rasplateasca actionarii in viitor. Aceasta crestere masiva a cheltuielilor in beneficiul viitorului are acelasi efect de creare de slujbe si de scoatere a oamenilor din somaj, impulsionand si utilizarea capacitatilor.
Problema cu politica monetara este ca – reactionand la criza actuala – bancile centrale au cumparat atat de multe titluri sigure de stat si au cheltuit atat de multi bani, incat pretul bogatiei sigure in viitorul apropiat s-a aplatizat total, in sensul ca dobanda nominala pentru titlurile guvernamentale a ajuns la zero. Politica monetara nu mai poate spori valoarea viitoarei bogatii sigure. si e pacat, caci daca am putea preveni o depresie doar prin politica monetara, am face-o, ea fiind instrumentul de stabilizare macroeconomica pe care il cunoastem cel mai bine si care comporta si cele mai mici riscuri de efecte secundare neasteptate.
Al treilea instrument este politica de credite. Ne-ar placea sa crestem imediat cheltuielile prin incurajarea companiilor de a investi nu doar in proiecte care sa inlocuiasca banii siguri din prezent cu profiturile sigure in viitor, ci si in profituri riscante sau incerte. Dar putine firme sunt astazi in stare sa faca rost de bani pentru asa ceva.
Proiectele riscante se afla in cadere libera, fiindca toleranta la risc a pietelor financiare s-a prabusit. Nimeni nu vrea sa mai cumpere active si sa se impovareze cu incertitudini, pentru ca toti se tem ca cineva stie mai mult decat ei si nu spune – ca, altfel spus, ar fi o ineptie sa cumpere. Desi bancile centrale si ministerele de finante au conceput multe politici ingenioase si inovatoare de stimulare a creditului, pana acum nu au avut cine stie ce succes.
Ceea ce ne duce la a patra solutie: politica fiscala. Sa se imprumute guvernul si sa cheltuie el, obtinand astfel scoaterea din somaj a oamenilor si revenirea la normal a nivelului de utilizare a capacitatilor de productie. Exista si dezavantaje, cum ar fi pierderea sociala cauzata de finantarea excesului de datorie guvernamentala si teama ca o acumulare prea rapida a datoriei ar descuraja investitorii privati de la cumpararea activelor fizice – or, tocmai acestea formeaza baza de impozitare, prin care viitoarele guverne trebuie sa amortizeze mai tarziu surplusul de datorie publica.
Dar cand ti-au ramas doar doua instrumente, dintre care nici unul nu e perfect pentru ce ai de facut, optiunea rationala e sa le incerci pe amandoua simultan – politica de credite si politica fiscala. Este ceea ce incearca sa faca administratia Obama in acest moment.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
