Mulţi pacienţi cu HIV spun că trăiesc normal, nefiind în niciun caz resemnaţi, ci în cunoştinţă de cauză. Ceea ce pare însă de neînţeles, atât pentru ei, cât şi pentru apropiaţi, este că discriminarea vine tocmai dinspre cei de la care s-ar aştepta mai puţin: unii doctori, care îi resping, potrivit Mediafax.
Uniunea Naţională a Organizaţiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA (UNOPA) a organizat miercuri, în Capitală, o dezbatere la care au fost prezente mai multe persoane seropozitive.
Fiecare dintre pacienţi a povestit cum este viaţa atunci când eşti infectat cu HIV: simplă, spun ei, în pofida tratamentelor foarte dure de multe ori, dar complicată atunci când vine vorba să aibă nevoie de o operaţie, de un tratament stomatologic sau de internare în spital, pentru diverse boli.
Povestea Nicoletei a început în 2001, atunci când a fost diagnosticată. “Terapia mi-a dat complicaţii de sănătate foarte mari, peste care am trecut. Am urmat terapia, am răspuns foarte bine. Pe parcurs, s-a pus problema unei intervenţii chirurgicale, din cauza unor complicaţii. La spital, mi-a fost refuzată operaţia. Am rămas fără acea intervenţie. De atunci, au trecut trei ani. Din fericire, mă descurc şi fără ea, dar nu ştiu ce va fi în viitor. După ce am aflat de infecţie, am încercat să ascund boala de familie şi de prieteni. Fratele a aflat accidental. Am evitat să afle prietenele. Apoi au aflat toţi şi mi-au rămas alături. Prietenii m-au primit în continuare în familia lor. Le-am luat copiii în braţe şi i-am sărutat”, a povestit ea.
Cei care cunosc ce presupune să fii seropozitiv sunt mai puţin reticenţi. “Nu-i condamn pe oamenii care se tem de HIV pentru că nu ştiu, ci pentru că judecă fără să cunoască”, a mai spus Nicoleta.
Daniel a aflat că are HIV în 2003, după o pareză pe partea stângă. “În decembrie 2003, am făcut o toxoplazmoză cerebrală. Din cauza ei, am făcut o pareză pe partea stângă, am urmat un tratament şi mi-am revenit. Apoi, viaţa a luat-o pe un făgaş normal. Acum doi ani şi două luni, era în perioada când Spitalul Giuleşti s-a închis, soţia era gravidă trebuia să nască. Am fost obligaţi să mergem la Spitalul Cantacuzino. Doctorii o chemau în fiecare zi pe soţie, dar nu o internau, deşi termenul trecuse, aşteptând să se redeschidă maternitatea Giulieşti. Nici măcar pentru faptul că un doctor de la Giuleşti, detaşat la Cantacuzino, s-a oferit să o opereze. Şeful de secţie refuza să-şi dea acceptul pentru intervenţie, pe motiv că se umple sala de naştere de sânge şi le trebuie o săptămână să o cureţe. Abia când au intervenit presa şi UNOPA, soţia a reuşit să nască. Băieţelul meu este sănătos”, a relatat Daniel.
Diana, o altă pacientă cu HIV, are acum 22 de ani. Părinţii ei au aflat că fata lor are HIV când aceasta împlinise şase ani. “Părinţii mei au aflat că am HIV când aveam şase ani. Eu am aflat treptat. Mi-am dat seama singură. Pentru mine nu a fost un şoc, am trăit cu asta toată viaţa. M-am obişnuit. Urmez tratament. Momentan, sunt în evidenţă, de doar jumătate de an, la Institutul Matei Balş. Am o relaţie foarte bună cu psihologul, medicii, asistentele. Pe plan personal şi profesional, o duc bine. Acest virus nu mă va opri să merg mai departe. Ai mei îmi spuneau că am boală la ficat. Nu le-am reproşat că nu mi-au spus. Am foarte mulţi prieteni. Ei ştiu despre mine, sunt cu mine tot timpul. Am încercat să mă îndrept spre domenii care nu au legătură cu sănătatea mea. Sunt la master în administraţie şi afaceri şi într-un program de realizare profesională. Noi acceptăm şi tratăm boala, pentru că o cunoaştem”, a povestit ea.
Andrei a fost diagnosticat în 1997. Nu a spus la toată lumea că are HIV, pentru că se teme că ar putea fi respins la angajare. “Se presupune că am fost infectat la şase luni, pentru că mi-a fost făcută injecţie cu acelaşi ac mie şi altor copii din salon. Am descoperit pentru că făceam frecvent otite, răceam – nu foarte grav, dar foarte des. La sugestia unui medic ORL-ist, am făcut testul. Eram seropozitiv. Aveam şapte ani. Mama i-a spus învăţătoarei. Nu am fost marginalizat. Am aflat de boală la 14 ani. Până atunci, părinţii mi-au spus că am hepatită cronică. Atunci, mi-am luat boala în propriile mâini. Am 22 de ani. Am avut câteva eşecuri terapeutice. Am continuat cu un tratament foarte greu, cu injecţii dimineaţa şi seara pe care mi le făceam singur. Mi-am revenit. Cred că am făcut cam 3.000 de injecţii. Virusul meu este mai rezistent la tratament, am schimbat deja 13 scheme de tratament. Dar urc pe munte, merg cu bicicleta. Sunt în anul IV la o facultate tehnică, nu văd nicio problemă să nu mă angajez. Nu am spus la toată lumea că sunt infectat. Am decis să spun doar celor în care am încredere. Mi-e frică să nu am probleme la angajare”, a mai spus Andrei.
Preşedintele Asociaţiei “Noi şi Ceilalţi”, Cristian Roşu, s-a declarat nemulţumit de faptul că există încă instituţii care solicită testul HIV la angajare. “Spre exemplu, MApN, MAI. Eu, după ce am lucrat în MApN, am fost pensionat. Deşi eram la pensie, m-au avansat în grad, de la sergent major, la plutonier major Nu am primit niciun ban în plus. În schimb, importantă este decizia pe care o primesc anual. Sunt inapt pe timp de pace şi apt pe timp de război. Suntem bombe biologice. După două misiuni în Somalia şi Angola, pensia este derizorie”, a mai spus Roşu.
Directorul executiv al UNOPA, Iulian Petre, este, la rândul său, nemulţumit pentru că persoanele cu HIV sunt discriminate chiar de unele cadre medicale care ar trebui să îi ajute. Mai mult, spune el, de parcă nu ar avea suficiente probleme cu medicaţia şi agresivitatea bolii, pacienţii sunt purtaţi pe drumuri, pentru a aduce la specialist dovada de asigurat. “Casa de asigurări a început să solicite adeverinţe de asigurat pentru bolnavi din programul naţional. Li se cere un act pentru efectuarea de tratament, în condiţiile în care, prin diagnostic, sunt automat asiguraţi, conform legii”, a declarat Petre.
Tot directorul executiv al UNOPA a subliniat că, în această perioadă, este foarte importantă reflecţia asupra a ceea ce înseamnă HIV, atât la nivel individual, cât şi public. “La nivelul individual, fiecare dintre noi avem datoria să prevenim răspândirea acestei infracţii. La nivel public, trebuie să se ştie că sunt peste 11.000 de persoane în România care trăiesc cu HIV, care trebuie să ia tratament şi să lupte zilnic cu infecţia. La nivel invididual, putem să susţinem cauza acestor oameni, să nu discriminăm, să nu stigmatizăm. La nivel public, autorităţile nu trebuie să uite că trebuie să asigure tratamentul acestor oameni, să asigure fondurile necesare pentru tatament, analize şi serviciile necesare”, a mai spus Iulian Petre.
La 30 iunie 2012, în România erau înregistraţi 11.189 de pacienţi infectaţi cu HIV în viaţă, dintre care 9.475 sunt în evidenţă activă, adică au trecut cel puţin o dată pe la medicul specialist în ultimul an, 7.652 pacienţi fiind sub tratament antiretroviral.
În primele nouă luni ale anului, au fost diagnosticate 543 de cazuri noi de infecţie HIV la nivel naţional. Dintre aceştia, 51% s-au infectat pe cale heterosexuală, 29% – prin consum de droguri intravenoase, 12% dintre cazuri sunt în rândul homosexualilor, 2% sunt infecţii de la mamă la copil, iar pentru 6% nu este necunoscut modul de infectare.
