Daca un birocrat de la Bruxelles ar putea calatori in timp si ar ajunge in Viena sfarsitului de secol XIX, ar ramane surprins de cat de mult semana Imperiul Habsburgic cu Uniunea Europeana de astazi. Ca si Uniunea, Austro-Ungaria era un experiment de inginerie supranationala, concentrand in granitele sale 51 de milioane de locuitori, 11 etnii si 14 limbi. Acest microcosmos european era guvernat de un Rege-Imparat dublu incoronat si de doua parlamente gemene ce reprezentau jumatatile austriaca si, respectiv, maghiara ale teritoriului, in mare independente.
Imperiul Habsburgic a actionat ca o forta stabilizatoare pentru popoarele sale si pentru Europa. Pentru grupurile etnice imprastiate pe teritoriul sau, imperiul si-a asumat un dublu rol, de arbitru si paznic, intervenind pacificator in rivalitati indigene si protejand natiunile mici de state rapitoare. In plus, a umplut un vid geopolitic in inima continentului, tinand in sah Germania si Rusia.
Atat timp cat a indeplinit aceste functii, Austro-Ungaria a fost considerata o "necesitate europeana" – era un factor de echilibrare a etniilor si natiunilor, unul pentru care nimeni nu-si inchipuia ca ar putea exista vreun substitut. Dar, la inceputul secolului al XX-lea, imperiul se confrunta cu doua probleme care puneau sub semnul intrebarii capacitatea sa de indeplini aceste misiuni.
In primul rand, Dubla Monarhie s-a dovedit incapabila sa reconcilieze si sa reprezinte interesele componentelor sale. Miezul problemei era Compromisul din 1867, prin care imperiul a fost impartit intr-o jumatate austriaca si una maghiara. Din cauza excluderii slavilor – care constituiau jumatate din populatia imperiului –, compromisul a fost perceput ca vehicul pentru dominatia germano-maghiara. Toate incercarile de modificare a aranjamentului au esuat in punctul esential: un acord politic dintre germanici si slavi, analog celui dintre germanici si maghiari.
In al doilea rand, in parte din cauza unor crize interne de sorginte nationalista, imperiului i-a fost din ce in ce mai greu sa mentina un curs unitar, independent, in politica externa. Confruntata dupa 1906 cu o Rusie tot mai impu-natoare, Austro-Ungaria a inceput sa se reorienteze din ce in ce mai mult catre Germania, abandonand astfel statutul special de stabilizator geopolitic.
Aceste probleme au daunat ireversibil imaginii de "necesitate" a Austro-Ungariei – atat in viziunea subiectilor sai, care au inceput sa perceapa autodeterminarea nationala ca pe o alternativa superioara la supranationalism, cat si in viziunea celorlalte puteri, care au dezmembrat imperiul in 1918. Asa a luat sfarsit prima uniune europeana.
Ca si in cazul Austro-Ungariei, ratiunea de a fi a Uniunii Europene se bazeaza, pe de-o parte, pe capacitatea sa de a transcende echilibrul de putere dintre statele membre, iar pe de alta parte pe serviciile oferite sistemului international. Pe ambele fronturi, UE s-a confruntat in 2007 cu provocari foarte asemanatoare cu cele pe care le-a avut de infruntat Austro-Ungaria in 1907.
Multi dintre noii membri ai UE continua sa se cramponeze de neincrederea geopolitica, manifestata prin tensiunile dintre Polonia, care se teme de dominatia grupului de state aflate la carma UE, si Germania, reticenta la a prelua povara financiara a unei Uniuni in care este subreprezentata. Daca va fi lasata sa se inflameze, aceasta vrajba ar putea sa metastazeze, lasand UE intr-o stare de criza ca aceea care a infectat Austro-Ungaria.
Un al doilea set de probleme afecteaza UE pe plan extern. Ca si Austro-Ungaria, UE este prinsa intre doi vecini puternici: Rusia, renascuta si aflata in cautarea influentei pierdute, de-o parte, si Statele Unite, aparent revizioniste si preocupate de aventuri militare internationale, de cealalta.
Trei lectii ale experientei austro-ungare sunt instructive pentru UE.
In primul rand, in pofida unei integrari politice mai substantiale decat a slavilor din Imperiul Habsburgic, multe tari din Europa Centrala nu considera ca sunt pe picior de egalitate cu cele din UE-15, nici din punct de vedere economic, nici din cel strategic. Ca rezultat al acestei situatii, noile state membre ar putea tinde sa apese mai puternic pedala propriilor interese nationale in cadrul forurilor UE.
Temandu-se de o noua era a obstructionismului, lideri ai UE au revitalizat discutiile despre o Uniune cu doua viteze, in care o avangarda occidentala va urmari o integrare mai profunda, urmand ca statele nou-venite sa recupereze. Dar, asa cum ne demonstreaza istoria Imperiului Habsburgic, asemenea aranjamente creeaza privilegii inradacinate pentru cei privilegiati si resentimente de partea celor dezavantajati. O uniune de mai multe tari nu poate alege o scurtatura: UE trebuie sa ofere acelasi nivel de integrare la periferie precum il ofera la nivelul nucleului imperial.
In al doilea rand, exact asa cum Austro-Ungaria avea nevoie de un acord intre germanici si slavi, Uniunea Europeana trebuie sa repete reconcilierea franco-germana din 1952 printr-o reconciliere dintre cel mai mare stat din vestul Uniunii – Germania – si cea mai mare tara din estul ei – Polonia. Initiativa otelului din 1952 si-ar putea gasi paralela intr-o initiativa germano-polona de gestiune in comun a importurilor de gaze naturale.
In fine, asa cum Austro-Ungaria a format o alianta cu Germania pentru a satisface nevoia strategica de securitate militara, membrii UE au incercat prin gazul rusesc sa rezolve nevoia strategica de securitate energetica. Totusi, faptul ca Uniunea Europeana se bazeaza prea mult pe Rusia pentru a-si asigura aprovizionarea cu o marfa strategic vitala va largi discrepanta de interese dintre anumite state membre – precum Germania – care beneficiaza de un parteneriat privilegiat cu Rusia si altele – precum Polonia – care vad in Kremlin o amenintare. La fel cum alianta Austro-Ungariei cu Germania i-a determinat pe slavi sa caute patronajul Rusiei in dauna unitatii imperiului, asa si alianta europeana cu Rusia ii constrange pe noii membri sa caute patronajul american in dauna unitatii UE.
Asa cum a trebuit sa afle Austro-Ungaria, odata ce dependenta geopolitica s-a instalat, puterea dominanta va incerca mai curand sa-si instrumentalizeze aliatul dependent ca pe o extensie a propriilor interese decat sa-i restabileasca acestuia libertatea de miscare. Chiar daca este putin probabil ca Uniunea Europeana sa obtina vreodata independenta fata de energia ruseasca, ea si-ar putea totusi perfectiona capacitatea de a infrunta mai bine dependenta. Ar avea nevoie in acest sens de ceea ce i-a lipsit Austro-Ungariei: o sursa de putere prin care sa aseze relatia in termeni relativ egali. Acest lucru inseamna mai ales o voce unita in probleme de energie.
In ultima instanta, multi dintre cei care s-au luptat pentru a declansa declinul Austro-Ungariei au trait si momentul in care i-au deplans disparitia. Dupa cum aveau sa arate evenimentele ulterioare, vechiul imperiu era in continuare mai necesar decat credeau ei. Invatand din greselile trecutului, europenii de astazi ar mai putea inca reforma si revigora un "imperiu", a carui cea mai importanta misiune tine inca de viitor.
Wess Mitchell este director de cercetare al Centrului pentru Analiza de Politici Europene (Center for European Policy Analysis – CEPA) din Washington, DC.
