Noaptea de revelion s-a prelungit mult anul asta. Nu la petreceri ma refer, ci la deschiderea portilor, a granitelor, cu alte cuvinte. Daca de revelion, pe la Nadlac au tot trecut sute de oameni incoace si incolo „sa bea o cafea si sa se intoarca acasa”, in schimb ditamai tirurile n-au prea trecut pe la Giurgiu, pentru ca soferii nu mai voiau sa plateasca o taxa neobisnuita pentru Uniunea Europeana. Desi chiar si Giurgiul intrase in UE, iesirea si intrarea pe-aici erau la fel de complicate ca pe vremea cand inca ne mai zbateam prin zona gri a Europei. E drept, hotararea Consiliului Local din Giurgiu este motivata de faptul ca drumul de acces in Bulgaria trece prin oras, in loc sa-l ocoleasca, eventual pe vreo autostrada.
Toata lumea stie ca, de fapt, nici alte usi ale Europei unite nu ne sunt la fel de larg deschise ca pentru turistii pasnici in cautarea unei cafele. Romanii sau bulgarii care doresc sa munceasca pe un ban mai bun nu sunt priviti cu aceiasi ochi si nici primiti cu aceleasi zambete largi. In aceste cazuri, zambetele se mai ingusteaza, iar portile deschise sunt blocate dinauntru destul de ferm, ca sa nu zic cu piciorul.
In rest, fericire mare cu ocazia acestei iesiri din ceea ce am fost si intrari in ceea ce visam sa fim. Daca de la prima unire, a Principatelor Romane, si pana la urmatorul eveniment de aceeasi talie, Independenta Romaniei, au trecut numai 17 ani, pana la urmatoarea unire, de la 1918, romanii aveau de asteptat ceva mai mult, vreo 41 de ani. In fine, de la aceasta mare data a istoriei noastre si pana la urmatoarea, 22 decembrie 1989, aveam sa asteptam nu mai putin de 71 de ani, trecand, e drept, si printr-o scurta perioada infloritoare, dar mai ales si mai mult prin acel desert rosu care a fost regimul totalitar comunist. Iata ca de la ultimul mare eveniment si pana la acesta perioada de asteptat a fost cea mai scurta din toata istoria noastra.
Iar daca prin anumite parti, nu neaparat esentiale, Romania e inca inchisa, asta nu inseamna ca ea nu se va deschide peste tot, asa cum vor face, probabil, si celelalte state din UE catre noi, la un moment dat. Pana una-alta, guvernul Aliantei DA si-a facut datoria, asa mediocru cum i se pare el dlui presedinte Traian Basescu. Ba, se spune ca prin cota unica de impozitare de 16% s-au strans mai multi bani la buget decat inainte, cand impozitul era, ca mai peste tot, progresiv. Dar problema e aceea a banilor care vor veni de la UE, pentru cheltuirea cu folos a carora nu suntem, se pare, pregatiti. Acuzatia vine din partea PSD, care uita ca antrenamentul la deturnarea si returnarea banilor europeni si l-au facut functionarii romani sub privirile foarte ingaduitoare, ca sa nu spun mai mult, ale demnitarilor din chiar acest partid. Fara indoiala ca aplicarea programelor care sa ne duca mai aproape de standardele europene este urmatoarea piatra de incercare pentru Guvernul Tariceanu. Caruia poate ca nici nu-i face atat de rau adversitatea continua a presedintelui fata de primul ministru. Poate ca presedintele joaca rolul de stiuca intr-o balta in care crapii s-ar lenevi daca nu ar sti ca sunt mereu in pericol. Daca, insa, vreun euro din milioanele pe zi pe care, zice-se, le vom primi din bugetul UE va fi returnat pentru ca nu exista programe, atunci prim-ministrul se expune unui mare pericol, real, iar presedintele nu mai poate fi acuzat de adversitate gratuita. In fond, si programele de europenizare sunt niste semne ale deschiderii si inca unele foarte temeinice, de durata. Ca la noi, tot pe ici-pe colo, dar, fireste, prin partile esentiale.
