Artist de puternica percutanta in spatiul public, in viata muzicala, personalitate dinamica a societatii civile, Dan Grigore nu te lasa indiferent, iar aceasta fie ca te afli in sala de concert, fie ca se comunica prin intermediul canalelor media sau in cadru restrans, privat. S-a bucurat si se bucura de o imensa simpatie. Nu intentia de a soca, ci dorinta de a comunica adevaruri artistice muzicale, adevaruri nesofisticate, puncte de vedere neconventional exprimate creeaza perceptia unei personalitati nonconformiste, evident incomode. Ultima sa aparitie bucuresteana? Cu cateva luni in urma, in compania Orchestrei Nationale Radio, a prezentat o versiune captivanta, de impresionanta tensiune interioara, a Concertului in re minor de Mozart. O intalnire cu domnia sa poate fi revelatoare in ce priveste cunoasterea unei personalitati solitare care detine sensul acut, permanent al propriilor responsabilitati, al propriilor demersuri, initiate in plan artistic si nu numai.
– Se poate vorbi, in ce te priveste, despre un nonconformism concretizat in mare parte in atitudinea creatoare a muzicianului performer. Cum ai comenta acest aspect vizavi de actul componistic inscris in partitura, dat fiind faptul ca ai prilejul a stabili relatia cu marile spirite ale muzicii, de la Mozart si Beethoven la Ravel si Rahmaninov, spre exemplu.
– Pe de-o parte, este vorba de nonconformism. Dar e vorba si de un conformism, de conformismul atitudinii fata de public. Niciodata nu am dorit sa-l pacalesc. Cum ar fi spus marele pedagog Heinrich Neuhaus, nu am vrut sa ma situez in coada publicului spre a-l flata. Am dorit totdeauna sa-l fac sa inteleaga, invitandu-l spre aventuri uneori ingrate. Am primit increderea acestuia. Personal, am avut incredere ca publicul poate fi destept, poate fi inteligent, poate sa intuiasca anumite intreprinderi spirituale in muzica. Publicul mi-a raspuns tot cu incredere. Probabil, increderea, asteptarea ca aceasta invitatie va fi mereu reinnoita. Invitatia unor aventuri, a unor excursuri in lumea muzicii mai altfel decat la modul obisnuit.
– Intr-adevar, la Dan Grigore relatia cu publicul este una speciala – si asta pentru ca ofera imens. Oferi densitate artistica si spirituala de mare consistenta. Prin intermediul acestui excurs, publicul este si educat, si admonestat; primeste si bucurii. Aceasta relatie se doreste a fi una dinamica?
– Absolut! Fara sa-mi propun acest lucru, am avut fata de public atitudinea pe care am simtit-o fata de marii maestri ai muzicii. Cred ca relatia dintre muzica lui Brahms sau Beethoven si public, relatie mediata de mine, este aceea de a respecta autoritatea creatorului, a marelui creator, si a ma face inteles in aceasta comunicare, in aceasta pledoarie de catre cei carora ma adresez. Nu am aparut niciodata in fata publicului fara sa cant cu o enorma placere, chiar daca s-au petrecut accidente in sala de concert si daca, poate, reactiile mele au fost de neinteles pentru unii oameni, ele izvorau din nevoia apararii acestui principiu. Principiul placerii comunicarii cu publicul, intr-un anumit cadru, la o anumita altitudine, la un anumit nivel de civilizatie. Este acea placere pe care o resimte si copilul cand se bucura si vrea sa aiba tovarasi de bucurie.
– Cu ani in urma ai folosit o sintagma pe care nu ma retin a o evoca si acum. Paradoxal la prima vedere, afirmai ca faci muzica romaneasca si atunci cand canti Mozart sau Grieg.
– M-am gandit recent la acest lucru, aducandu-mi aminte de concertele pe care le-am facut in 1995 cu acel sponsor german; cu firma care a facut o donatie substantiala Ateneului. A fost un program de concerte cu orchestra. Intr-un fel, am vrut sa evoc un model european, cu sens de motor al fortei muzicale europene; parodiind limbajul actual al Uniunii Europene, as spune „motorul care trebuie sa impinga Europa inainte”. Acel motor care a impins cultura muzicala europeana si, prin ea, lumea intreaga muzicala, intr-un fel, catre ceea ce inseamna fenomenul concertistic. Am cantat atunci Concertul de Ceaikovski in si bemol minor, Concertul de Ravel in sol major si Fantezia pentru pian, cor si orchestra de Beethoven. La bis am dat Chopin si Liszt. Ma gandeam cum as fi putut replica celor care ar fi spus: „Bine, dar nu ai cantat muzica romaneasca!” Tot asa as fi raspuns, cum am raspuns in urma cu cativa ani, cum ti-ai adus bine aminte: ca – intr-un fel – in acel moment muzica romaneasca era modul meu de a pune experienta traita in Romania, cu bunele si relele ei, dar si cu ceea ce am primit aici, de la maestrii mei, din ambianta in care am trait, de la societatea in care m-am format; o societate cu totul speciala, o societate de confluenta intre doua vremuri, cu o mare sansa a supravietuirii unor valori pe care le-am primit si care, mai apoi, s-au naruit sau s-au deteriorat in mare parte. M-am gandit ca, in acel concert, onoarea reprezentarii muzicii romanesti imi revenea mie. Gandindu-ma la acest fapt, mi-am adus aminte de ceea ce mi-a spus Celibidache atunci cand am facut prima repetitie, la Munchen, la prima noastra intalnire fara orchestra. I-am cantat concertul de Mozart. Mi-a spus: „Formidabil. Pe cu totul alta cale decat mine, avand cu totul alt destin decat mine, in cu totul alta ambianta, intr-un alt sistem valoric, ai ajuns la un rezultat muzical care este conform cu idealul meu artistic. Sunt si experiente pe care le-ai trait, pe care Ð chiar daca nu esti constient Ð le pui in muzica, pentru ca fac parte din tine”.
– Sa consideram, deci, ca marcajul locului este, in fond, un marcaj de ordin spiritual. Dar reactia publicului? Canti in ultima vreme, an de an, in Statele Unite, la Philadelphia. Canti la Bucuresti. Publicul este diferit? Este o perceptie diferita? Este o modalitate de a comunica diferit?
– Cred ca publicul este cum suntem si noi. Publicul poate fi diferit si are si caracteristici care sunt comune publicului de pretutindeni. Nu stiu care public poate fi mai aproape, mai fertil pentru actul muzical sau pentru mine in incercarea de a infaptui acest act impreuna cu publicul. Vorbesc din proprie experienta; un public doct, care are cultura muzicala, cum este Ð spre exemplu, in anumite locuri Ð publicul german, cum este in anume cazuri publicul rus; acest lucru este un imens avantaj.
Se creeaza o anume simbioza profesionista intre tine si public. Vorbeai de publicul american. Exista un public genuin, un public care nu e cultivat, dar care este sensibil, deschis; uneori e mai usor si mai placut sa comunici cu acest public pentru ca poti sa ai surprize. Cu celalalt public lucrurile stau ca intr-o casnicie asezata; in timp ce cu un public neexperimentat, lipsit de aceasta practica a degustarii concertului ca fenomen muzical, ca eveniment, public inzestrat pur si simplu cu puterea de a se lasa sedus, lucrurile stau altfel… Nu stiu ce public este de preferat din unghiul meu de vedere. Unele stiluri de muzica au nevoie de acel public asezat, cultivat, citit, care stie sa decanteze lucrurile pana in straturile in care iti inchipui ca l-ai invitat sa dialoghezi cu el. Exista un public care reactioneaza foarte bine la muzica adevarata, la muzica in care nici un cotlon nu ramane neluminat, cum spunea tot Celibidache. Muzica facuta cu probitate, cu entuziasm, cu cinste si cu sentimentul riscului aventurarii in niste zone necunoscute, aspect pentru care iti asumi intreaga responsabilitate.
– In cantul tau, libertatea de gandire si libertatea de actiune se constituie in entitati ce nu pot trece neobservate; si nu de azi, nu de ieri. In acest sens, pentru multi dintre noi recitalul Chopin sustinut la Ateneu in iarna anului 1985 a ramas un punct de referinta in viata muzicala bucuresteana. Libertatea poate trece drept argument al actiunii?
– Muzica este unul dintre cele mai scurte drumuri catre libertate, catre libertatea interioara. Muzica si arta in general. Nu am avut o cultura religioasa. Dar experienta mistica, experienta religioasa, m-a eliberat foarte mult. Am gasit in muzica una dintre sublimarile cele mai autentice ale experientei mistice. Chiar acolo unde un compozitor se crede a fi – sa spunem – liber-cugetator, el este in fond slujitor al unei idei, al unor valori care transcend aceasta libertate de cuget si duc catre experienta mistica. Pentru mine Debussy este un compozitor la fel de religios ca Bach. Libertatea prin muzica este o mare sansa pentru un muzician. In ce ma priveste, libertatea de care vorbesti este obtinuta numai dupa trecerea prin furcile caudine ale unor precepte de o rigurozitate maxima. Pornesti de la stratul cel mai prozaic, acela al ritmului obiectiv, notat in partitura, si ajungi in zonele in care sunetul ramane doar un vehicul al unor sensuri si al unor reprezentari; este un sistem riguros de obligatii minimale la care trebuie sa te supui cand citesti o partitura, cand gandesti muzica unui anumit compozitor, cand vrei sa te situezi intr-un anumit stil muzical; este o parcurgere a rigorilor, a umilintei supunerii in fata unor precepte mai inalte decat dorinta ta de libertate, ca in budism, unde primele exercitii ale unui calugar sunt cele de umilinta.
Cred ca un muzician care nu a trecut prin exercitiul de umilinta fata de partitura, fata de ceea ce scrie in partitura si ceea ce e dincolo si trebuie imaginat prin intermediul notatiilor din partitura, acel muzician lipsit de acest exercitiu al umilintei cred ca nu poate fi cu adevarat liber.
– Apreciezi atat de mult acest sentiment al libertatii, de asemenea nonconformismul creator! Cum te impaci cu institutionalizarea acestei atitudini in cadrul unei institutii cum este C.N.A.-ul? Sunt aspecte ce par contradictorii.
– Am doua raspunsuri. Amandoua reprezinta fatete ale aceleiasi realitati. La intrebarea „Cum ma impac in C.N.A.?” raspunsul este… des! In al doilea moment al judecatii… cred ca nu e nimic deosebit din punctul de vedere al principiului. Am avut o pasiune pentru fenomenul comunicarii prin Radio si Televiziune. Am crescut intr-o atmosfera de Radio. Profesorii mei au fost oameni de Radio, Jora a fost chiar directorul Radio-ului, la fel si Eugenia Ionescu, si sotul ei, care a fost un stalp al redactiei muzicale. La noi in casa am cunoscut foarte multi oameni din aceasta zona. In prima faza a tineretii, a experientei pianistice, am avut multe relatii cu Televiziunea, se transmiteau concerte, am aparut de multe ori in direct, am facut emisiuni, m-am supus unor rigori pe care Televiziunea le are si trebuie sa le aiba. Fenomenul m-a pasionat si dincolo de relatia muzicala. Mi-am dat seama ce instrument teribil este citind celebrul discurs al lui Albert Speer, de la Nurnberg, asupra manipularii prin mijloace retorice, apreciind ce a spus Popper despre „invatatoarea noastra Televiziunea”, care poate deveni dusmanul nostru, alienatorul principal al societatii, al vietii. Am fost pasionat de acest fenomen si, trebuie sa recunosc, este o experienta, e o provocare destul de importanta pentru mine ca am reusit sa ma integrez unui mod de a functiona intr-o institutie a dialogului. Am reusit sa-mi stapanesc anumite trasaturi dominatoare si sa incerc sa ascult mai mult ce spun altii, chiar daca nu le dau dreptate. E un exercitiu, o gimnastica spirituala care cred ca e necesara. Pe multi dintre noi vremurile trecute nu ne-au avantajat; nu am fost supusi unor experiente ale competitiei, ale dialogului in echipa.
In C.N.A. se practica un exercitiu agreabil, chiar daca uneori accentele in aceasta echipa sunt mai taioase. Asta face parte din regula jocului. Ne expunem parerile si le sustinem, si cred ca uneori chiar avem dreptul sa le sustinem cu vehementa si cu o anumita radicalitate. E o atitudine preferabila pasivitatii si indiferentei.
Ai multi fani, foarte multi fani din randul tinerilor. Vin si te asculta cu un interes deosebit, cu entuziasm. Lor, de asemenea tinerilor muzicieni, ai a le comunica ceva in mod special?
– Sunt multe de comunicat. Despre muzica pe care urmeaza sa o asculte. As pleda pentru ea in fata lor. Inainte de concert. Dar si dupa concert, cum se intampla in unele „locuri bune”. Sigur, nu as vrea sa se repete scena petrecuta cu aproape doua decenii in urma la Russe, la „Zilele muzicale…” ale orasului; in fata muncitoarelor de la fabrica de pantofi am cantat Concertul de Grieg; versiunea mea a fost aspru criticata; reprosau ca acest concert fiind romantic, muzica este mai dulce, mai calina, iar eu am facut-o brutala!
– Memorabila a ramas versiunea pe care ai dat-o acestei lucrari, la Radio, cu cativa ani in urma, in compania lui Emanuel Elenescu. Impreuna ati definit imaginea unui veritabil, a unui sobru poem nordic cu pian obligat, o viziune care descinde literalmente dintre ceturile, dintre talazurile involburate ale Nord-ului. Asta consider eu ca se poate numi atitudine creatoare in domeniul performantei muzicale. In alta ordine de idei, o intrebare de sezon muzical. Ce anume vei canta in Festivalul Enescu?
– Organizatorii m-au invitat sa cant cel de-al doilea concert de Rachmaninov. Este un mare compozitor al secolului XX. Il voi canta cu enorma placere in compania dirijorului Sir Neville Marriner, a Orchestrei Filarmonice bucurestene.
Am vazut aceasta lucrare la unele posturi de televiziune folosita drept suport sonor; ca o balena la camasa emotiilor colective, vis-'-vis de nenorocirile unor oameni, drept ilustratie pentru imaginile dramatice ale inundatiilor. Nu e profesional corect si nici etic… pomeneam anterior rolul C.N.A.-ului. Se titreaza „tragedie”, „drama” si se aud ritmuri contorsionate de muzica rock pentru acelasi gen de imagini… este descalificant!
– Ce rol poate avea muzica in aceasta mare drama colectiva?
– Muzica ne poate ridica sau ne poate cobori in propriile noastre genuni pentru a da seama mai bine, in constiinta noastra, de ceea ce suntem; pentru a exersa un anume sentiment al tragicului fara de care sentimentul demnitatii nu e complet. Dar muzica ne invata sa ne si bucuram. Multe „tipuri”, multe „sortimente” de bucurie umana ne lipsesc. Nu le mai avem in panoplia noastra de trairi. Este o lipsa grava. E un tezaur pe care nu suntem constienti ca l-am putea avea, nu suntem constienti ca pierdem din el. Asa cum tinerii, fie ei muzicieni, fie nu, nu cred ca sunt constienti de pierderea unui tezaur pe care l-a avut Romania. Pentru ca istoria ne-a despartit multa vreme de istoria adevarata a tarii. Exista o lipsa de cunoastere a propriului nostru destin, a propriei noastre aventuri pe acest pamant. Dupa credinta, dupa experienta mistica, cred ca muzica este cea mai puternica experienta pe care o poate avea o constiinta umana in structurarea propriei ei valorizari.
