Unitatea militara UM 02222 Bucuresti este singura unitate din tara care are militari specializati in relatiile cu populatiile ale caror state se afla in razboi. Batalionul 1 CIMIC are in componenta oameni specializati in dezvoltarea de proiecte pentru populatia din zonele afectate de razboi sau de calamitati naturale. Unitatea nu are mai mult de 200 de militari, dintre care 20 sunt femei, si fiecare dintre ei a plecat de mai multe ori in misiuni in teatre de operatiune. Pe langa antrenamentul fizic pe care il au, la fel ca orice militar, „cimicarii”, cum isi spun unii altora, sunt specializati in a crea si a intretine relatia dintre militari si civili. Ei sunt, asa cum singuri isi spun, interfata armatei pentru civili.
Misiunea lor in razboi este una esentiala. Sunt singurii militari care, odata ajunsi in tari afectate de razboi, au misiunea de a discuta ori cu liderii locali, ori cu autoritatile locale, pentru a reconstrui ceea ce armele au distrus: case, scoli, biserici, orase, vieti. Conceptul de intermediar intre lumea militara si civila a fost creat de catre canadieni, acesta raspandindu-se apoi in armatele tuturor tarilor care fac parte din NATO. Astfel, „baietii buni”, odata ajunsi in teatrele de operatiune, negociaza cu liderii locali, care le fac un „necesar” al lucrurilor de care populatia are nevoie pentru a-si reveni dupa socul razboiului, si apoi incearca sa faca rost de fonduri. De regula, obtin finantarile de la ONG-uri internationale, de la armata fortelor coalitiei, sau chiar de la autoritatile locale. Odata fondurile stranse, fac un plan clar, in care implica si localnicii, vizavi de modul in care pot sa-si indeplineasca scopul. Cei care fac parte din aceasta unitate nu numai ca pun „osul la treaba” pentru a imbunatati conditiile celor afectati de razboi, dar au grija si de psihicul acestora. Astfel, in fiecare loc in care merg creeaza „o casa CIMIC”, un loc unde localnicii pot veni la orice ora din zi si din noapte pentru a cere ajutorul militarilor. „Cimicarii” ne-au povestit ca de multe ori in aceste case vin oameni care nu-si mai gasesc familia, sau copiii, sau oameni care cedeaza psihic in fata vietii. Toti acestia isi gasesc un sprijin in „cimicari”. Pana sa ajunga insa sa lucreze cu oamenii in suierul gloantelor, militarii au fost alesi pe spranceana. Prima conditie pentru a deveni unul dintre „baietii buni” este sa cunosti cel putin doua limbi straine, sa comunici si sa convingi usor. Cei 200 de militari au fost selectati de la alte unitati militare, majoritatea au absolvit facultati civile, in paralel cu institutiile de invatamant militar, si au participat la diverse cursuri de specializare in domeniul „cimicariei” in strainatate. De-abia la finalul acestor cursuri militarii au avut sansa sa plece in diverse teatre de operatiuni, unde au colaborat sau au fost sub comanda militarilor din cadrul armatei fortelor unite.
„Cand mergem in sat nu mai purtam veste antiglont”
Am stat de vorba cu unii dintre militarii care au mers in misiuni in Irak si Afganistan. Unul dintre acestia, maiorul Ion Okros, care a ocupat functia de sef J9 Planificare CIMIC din cadrul Comandamentului Regional NORD, ne-a povestit, in timp ce stateam la „masa tacerii”, situata in curtea unitatii, una dintre misiunile sale in Afganistan. In contrast cu severitatea uniformei, maiorul Okros are o privire blanda si fata prietenoasa.
L-am intrebat cum a fost, cum a avut curaj sa plece, cum a fost primit, ce a facut acolo. A zambit multumit si a inceput sa povesteasca. „Aveam un sef care era neamt, dar vreau sa va spun ca nu am fost marginalizat. Ne-a unit pericolul, cred. Stiti ca noi, la un moment dat, daca mergeam intr-un sat, nu mai purtam vesta antiglont, ca sa aiba liderii de acolo incredere in noi. Sa stie ca noi, cimicarii, suntem baietii buni”. In Afganistan, unde trupele stau „fata in fata” cu talibanii, romanii au luat locul, de curand, canadienilor. L-am intrebat care a fost reactia localnicilor, mai ales ca aparusera informatii potrivit carora talibanii raspandeau zvonul ca romanii sunt precum trupele sovietice, invadatori. „Trecerea se face usor. Nu au fost probleme”. Maiorul ne-a explicat ca, la schimbarea trupelor de baieti buni, se organizeaza intalniri intre militarii care si-au creat deja relatii cu localnicii si au demarat proiecte, militarii care urmeaza sa ajunga in acel teatru si localnicii, astfel incat trecerile sunt „lente”. Imi exprim curiozitatea cu privire la cele mai mari temeri pe care le-a avut acolo. Trage un fum din tigara, isi roteste privirea, si continua. „Cel mai tare mi-a fost frica acolo ca era o moschee chiar deasupra locului unde stateam. Si ma temeam sa nu traga de acolo in noi. Nu s-a tras. Am avut noroc”, continua maiorul Okros, si fata i se lumineaza intr-un zambet larg.
„I-am invatat sa zica "Buna ziua!" si "Multumesc, nenea!"”
Il intreb care a fost cel mai mare proiect al sau in cele sase luni cat a stat in Afganistan. Calca mucul de tigara cu bocancul, isi impreuneaza mainile si-mi raspunde: „Am facut o scoala, de la A la Z. Am fost intr-un sat unde copiii nu aveau scoala, saracii invatau sub niste carpe infipte in bate, scriau pe niste tablite, vai de ei. Comandantul de acolo, neamtul, mi-a dat bani din buzunar si mi-a zis sa punem la punct un proiect sa le facem copiilor un loc decent, sa aiba unde invata. Am fost pe la liderii locali, le-am spus ce vrem sa facem si, in primul moment, s-au uitat neincrezatori la noi, dar n-au zis nu. Am pus scoala pe picioare, cu tot ce le trebuie unor copii. Cand au intrat prima data in cladire si am vazut cat sunt de fericiti, si ei, si parintii, si liderii de acolo, am stiut ca putem sa umblam de atunci incolo fara veste. Si dupa asta i-am invatat pe copii sa spuna "Buna ziua" si "Multumesc nenea". Sa vedeti cum e cand treci cu masina pe langa ei pe strada si copiii striga "Buna ziua", esti foarte fericit”, isi continua maiorul povestirea si, dupa privirea destinsa pe care o are, parca retraieste momentul. Colegii de unitate ai maiorului ne-au povestit ca unitatea lor nu a avut oameni doar in teatrele de operatiuni din strainatate, ci au ajutat si conationali. In timpul inundatiilor, mai multi militari de la CIMIC in zonele defavorizate, unde au construit pompe de apa, au transportat alimente, au ajutat la evacuarea sinistratilor si le-au dat oamenilor putere sa treaca peste nenorociri. Poate parea ciudat, dar cimicarii nu sunt simpli militari. Ei sunt cei care, in timp ce altii se lupta cu pusti, tancuri si restul armelor, ei pleaca la lupta cu vorba buna si fara veste antiglont. Sunt militarii care, in ciuda faptului ca sunt cei mai expusi in timp de razboi, sunt cei mai apropiati de oamenii pe care cei cu care impart cazarma ii considera potentiali inamici.
