Matei Florian: Aş putea asculta toată ziua cum cântă uliul

Matei Florian a debutat în 2007 cu „Băiuţeii”, un roman scris împreună cu fratele său Filip Florian, iar la finalul lui 2009 a publicat „Şi Hams Şi Regretel”. A fost reporter la Dilema, apoi Dilema Veche. Timp de mai mulţi ani a fost titularul rubricii muzicale din această revistă. A renunţat şi la rubrică şi, parţial, la viaţa în Bucureştiul natal în favoarea unei locuinţe dintr-un sat de munte.

De unde au apărut piticii?

Matei Florian: Păi au apărut de unde apar ei de obicei: din ceaţă, din umbre, din vânt, din toate lucrurile ştiute şi neştiute care foşnesc, care miros a ploaie şi a iarbă udă, a frig şi a înserare, din toate lucrurile alea care te fac să visezi. Răspunsul mai simplu e că au apărut din copilăria mea. Stăteau pitiţi acolo şi aşteptau să-i scot la iveală. Ştiu că nu se face să spun asta, dar îi cunosc de când erau mici.

Provoacă gelozia „pitici pe creier”?

M.F.: Sigur. Dar poate fi la fel de bine şi invers. După cum, iarăşi, gelozia în sine este un mare pitic pe creier. Şi mai cred că toate stările astea tulburi care se sustrag logicii creează, mai devreme sau mai târziu, nişte breşe în realitate prin care lucrurile încep să se schimbe, să arate altfel de cum ne-am obişnuit. În mod cert, personajul cărţii mele este un tulburat, un om aflat într-o situaţie limită, un om care îşi pierde treptat contactul cu realitatea. Problema se naşte din clipa în care afli că pot exista mai multe tipuri de realitate.

E discursul personajului tău unul al unui om cu probleme psihice?

M.F.: În cheia adevărului concret, da, pot spune că personajul meu este un om bolnav, care se adânceşte din ce în ce mai mult în boală. Ce m-a interesat însă mai mult a fost să povestesc că poate fi şi altceva aici, că prin realitatea lui deformată se întrezăresc şi alte lumi, la fel de (i)reale ca acelea cu care ne-am obişnuit.

N-ai fi interesat să scrii literatură pentru copii? Sau „fantasy” pentru adolescenţi?

M.F.: Cum să nu fiu? Doar că habar n-am să scriu fantasy, nu citesc fantasy şi nu cred că locul meu ca scriitor ar fi acolo. Cu literatura pentru copii e altă poveste. Îmi doresc tare mult să fac asta într-o bună zi, însă ştiu foarte bine că nu e chiar aşa de simplu pe cât pare. Ca să scrii pentru copii îţi trebuie multă sinceritate senină, o împăcare a ta cu lumea, un aer firesc, pe care să nu-l poţi mima, şi bucurie. Foarte multă bucurie. Şi mai cred că pe copii nu-i poţi păcăli uşor. Cred, în primul rând, că trebuie să te întorci tu acolo, în copilărie, să priveşti cu uimire lumea, s-o descoperi ca pe o mare taină şi să o umpli de poveşti. Să îndrăznească cineva să spună că asta e simplu! Eu o să încerc când o să mă simt destul de matur ca să pot fi copil din nou. Merită.

De ce ai renunţat la cariera de „cronicar muzical”? Erai foarte lăudat, ba chiar ai primit şi un premiu.

M.F.: Cred că rostul oricărei îndeletniciri din care n-ai cum să trăieşti e s-o faci, dacă nu cu bucurie, atunci măcar cu poftă şi drag. Ori eu am scris rubrica aia de mu­zică doar de poftă şi de drag. Când am simţit că lucrurile astea dispar, că mă acopăr de rutină şi scriu doar din inerţie, am decis să renunţ. Nu m-am simţit nici­odată cronicar muzical şi mi s-a părut că pofta şi dragul valorează mai mult decât orice premiu sau laudă întâmplătoare. Ce am descoperit în timpul ăsta de când nu mai fac cronici de albume e că ascult cu şi mai mare drag muzică. O fi ceva aici.

Ai cam renunţat la viaţa de oraş. Cum e la ţară?

M.F: E linişte. Ăsta e cel mai important lucru. E tihna aceea după care tânjeam de atâta vreme, am tot timpul din lume să văd, să aud, să simt lucruri pe care în Bucureşti, de pildă, nu aş fi în stare. Ce să zic? Mă înnebunesc după munte, nori, pădure, îmi place mirosul fânului şi mă bucur când întâlnesc vulpi, aş putea asculta toată ziua cum ţipă uliul. E simplu aici, e simplitatea aia pe care o înţelegi, şi e complicat, pentru că, odată ce pricepi ceva din simplitatea asta, n-ai cum să nu vezi cât de multe lucruri sunt înăuntru. Mi-am dat seama de mult că asta caut. Încă mai caut. Altfel, ce să zic?, vecinul de peste deal nu mai are mult şi îşi termină de construit pensiunea, se asfaltează drumul de acces în sat, s-a luat şi a venit apa, lumea a terminat de cosit fânul, s-a scumpit berea la PET la magazinul din satul vecin, s-au scumpit şi ţigările, lupii i-au mâncat mânzul lui Petrică, au cam trecut fragii, dar mai găseşti afine. Şi plouă. Plouă destul de des.

Ziceai undeva că, în Bucureşti, într-un minut, vezi mai mulţi oameni decât vezi la sat într-o lună întreagă. Nu e mai mult material scriitoricesc la oraş decât la cabana de la munte?

M.F: Depinde ce fel de scriitor eşti, dacă eşti urban sau nu, dacă eşti interesat de mize sociale şi de poveşti concrete, depinde de foarte multe lucruri. Sincer, cred că pentru a scrie, orice fel de carte, îţi trebuie linişte. Ori aici, la ţară, ai linişte berechet. Pe de altă parte, nu cred că există locuri cu poveşti mai multe sau locuri cu poveşti mai puţine. Poveştile ţin de tine şi oricât de realist-concret ai fi, rămân o plăsmuire. Nu trebuie să merg la metrou ca să-mi imaginez cum e acolo, e de ajuns să fi fost o dată. În plus, am destul oraş în mine încât să scriu o sută de cărţi realiste de acum încolo. Important e să îmi doresc lucrul ăsta. Iar din ce simt eu, cred că sunt atras de cu totul alte lucruri. Cred, de pildă, că despre fata cu părul de foc pot să scriu şi de aici. Doar că n-o voi face. Şi încă ceva: nu-i poţi înţelege pe toţi oamenii ăia pe lângă care treci, în mare viteză, în oraş. Nu comunici cu ei, nu te interesează viaţa lor. Sunt prea mulţi şi fiecare e mult prea ocupat cu treaba lui. Acolo, eşti unul dintre ei, eşti la fel. Aici, însă, ajungi, fără să în­cerci măcar, să-l cunoşti pe fiecare om în parte, să-i vorbeşti şi să-l asculţi, să înţelegi şi să te apropii. Cred că e mai bine aşa.

Pe când următoarea carte?

M.F.: Nu mă grăbesc şi n-am „deadline-uri”. Cred că ăsta e un lucru al naibii de bun. Când o fi să termin, o să termin, important e să ştiu că o să fac asta într-o zi. Şi mai important însă e să scriu pentru mine, să scriu pentru bucuria aia chinuitoare a scrisului şi atât, să nu mă mint, să nu fug, să nu mă încrâncenez, să-mi văd de treaba mea şi a personajelor din carte. Sper să mă ţină şi sper să se poată.