Cazul Tanacu a revenit in actualitate prin decizia magistratilor Curtii de Apel din Alba Iulia de a injumatati pedeapsa dictata in prima instanta preotului Corogeanu. Asadar, de la 14 ani a capatat… doar 7! De parca 7 ani ar fi de colea… Parerile, ca de obicei, sunt impartite. Cei care vad in preotul deja caterisit de organismul sau superior ierarhic un criminal odios considera ca a doua instanta a dat dovada de o clementa nepermisa. Sceleratul trebuia sa infunde puscaria si sa nu mai vada in veci lumina zilei! Ceilalti insa, care nu sunt de acord cu un asemenea tratament drastic al cazului, considera ca judecatorii din Alba Iulia au procedat corect si poate ar fi fost indicat sa-i reduca omului si mai mult pedeaspa. Avocata preotului chiar a invocat intr-o emisiune televizata un caz similar din Germania, in care cel incriminat a primit pana la urma 3 ani cu suspendare, ceea ce, domnia sa nu a spus totusi explicit, urmareste sa obtina si in cauza pe care-o apara.
Unde este adevarul? Ca de obicei, adevarul se afla undeva la mijloc. Doar ca, avand in vedere particularitatea cazului, care nu se prea intalneste toata ziua, buna ziua, datele angajate aici au o cu totul alta relevanta decat intr-o alta situatie unde, sa zicem, am fi avut de-a face cu o crima clasica. Acesteia probabil nici nu i s-ar fi dat atentie! Cate crime, cate omoruri nu au loc in ziua de azi si ce repede s-au ieftinit in ochii nostri!
Intr-adevar, preotul nostru nu a luat toporul si nu a dat in capul victimei. Nu a injunghiat, nu a strangulat. Partea care-l incrimineaza nu are incotro si recunoaste acest lucru. Asadar, punctul de vedere profan – fiindca, ne place, nu ne place, ar cam trebui sa recunoastem ca aici e o disputa intre sacru si profan –, desi admite asemenea precizari absolut necesare, nu-l disculpa pe preot si-l arunca pana la urma pe individ tot in categoria criminalilor de rand si a detinutilor de drept comun.
De cealalta parte insa, avem de-a face cu punctul de vedere sacru, deci cu acel punct de vedere care incearca sa inteleaga situatia si dintr-o perspectiva spirituala, duhovniceasca. Oare ce a facut preotul nu a fost totusi legitim, bine intentionat? Oare fata aceea nu a fost chiar demonizata, iar a-l scoate pe Necurat din om e o operatie de o factura cu totul aparte, in fata careia medicina profana se dovedeste neputincioasa? Dar, punand lucrurile pe o asemenea baza, ne pomenim in fata unei mari incurcaturi. A pretinde ca un om e demonizat inseamna nici mai mult, nici mai putin decat sa credem in existenta demonilor. Care justitie laica din lume poate sa-si afirme o asemenea credinta? si atunci nu ajungem in situatia de a ne pune cea mai naiva si tulburatoare intrebare: unde este martorul? Dar nu e martorul insusi Satana? Sa vine deci Satana si sa depuna marturie in proces! Sa spuna: am locuit in femeie, iar preotul, prin mijloacele lui aspre carora nu le-am putut face fata, m-a scos din femeie… Logica spre asa ceva ne indreapta. Numai ca insistand intr-o asemenea directie ne paste ridicolul. Atunci nu au dreptate laicii care nu se incurca cu asemenea nuantari si-l trateaza pe inculpat ca pe unul obisnuit?
Cazul Tanacu, precum si alte cazuri echivalente, ce s-au petrecut in lumea larga si probabil se vor mai petrece de acum incolo, ne demonstreaza limpede un lucru: justitia actuala are limite. Judecatorul, fie si necorupt, este limitat. Pus sa judece un caz ca acesta de la Tanacu, da din colt in colt. De ce? Ii lipseste martorul. Care nu mai vine…
