Margareta Catrinu – artista in „rosu ca viata”

In municipiul Cluj-Napoca s-a petrecut, la sfarsitul saptamanii trecute, un eveniment cultural-artistic de prima marime, la care au luat parte zeci de oameni, artisti plastici, scriitori, muzicieni, cadre universitare, studenti Ð este vorba de vernisajul expozitiei de pictura a artistei Margareta Catrinu, deschisa in saloanele Muzeului de Arta. Despre talentul artistei plastice a vorbit si o specialista in materie, dr. Alexandra Rus. „Margareta Catrinu este o personalitate artistica autentica, a carei valoare si creativitate de exceptie, recunoscuta in tara si in strainatate, se intemeiaza pe un demers spiritual de mare puritate, profunzime si aleasa poezie. Armonia aproape muzicala a imaginilor sale se intemeiaza pe o eleganta a structurii si mai ales pe un original rafinament cromatic, ce ingemaneaza fertil rapelurile realului cu fascinatia abstractiunii cromatice-lirice”, a spus aceasta.
Nici ca se poate o „carte de vizita” mai provocatoare, care, de fapt, alaturi de frumusetea celor 50 de tablouri prezentate publicului, ne-a determinat sa-i solicitam cunoscutei pictorite un interviu.
Reporter: Va rog sa ne spuneti cine si cand v-a descoperit vocatia spre pictura.
Margareta Catrinu: Intr-adevar, te intorci in timp si te intrebi „de ce si cand?!”. In ceea ce ma priveste, totdeauna am avut o anumita sensibilitate, iar parintii meu au observat si au incercat in domeniul muzical sa-mi ofere o initiere la pian. Numai ca un director al Liceului de Arta din Cluj-Napoca, de prin anii '50, Alexandru Campeanu, mergea prin scoli unde se uita cum deseneaza copiii, cum picteaza. Dansul, un om energic, foarte bun manager, dar si artist plastic, m-a selectionat pentru a urma scoala pe care o conducea. Si unde destinul a facut ca in timp sa ajung si eu profesoara si, timp de mai multi ani, director, dupa terminarea studiilor superioare.
R.: Cand au fost primele manifestari publice?
M. C.: Chiar din scoala. Copiii, mai ales la varsta adolescentei, isi pun intrebari, vor sa inteleaga tot ceea ce se intampla in jurul lor, astfel ca si eu am gasit unele raspunsuri in expozitiile de copii, de tineret, organizate frecvent de scoala si alte autoritati, pe atunci. Prin anii '62, '63 m-am trezit cu un set de culori foarte bune, un premiu pentru lucrarile trimise de profesorii mei la o expozitie nationala a copiilor si elevilor. In acele vremuri de austeritate sa primesti asa ceva a constituit un eveniment si toata scoala l-a apreciat ca atare… Sa nu mai spun ca profesorii mei au constituit, azi imi dau mult mai bine seama, o adevarata elita in materie de arte plastice si cultura: Ion Mitrea, Al. Campeanu, Brudascu – inca in plina activitate creatoare, pictor recunoscut, Doina Elas – sculptor, Mihai Barbu – alt sculptor, si altii carora le-am ramas recunoscatoare pentru tot ceea ce am invatat de la ei. La randul meu m-am straduit, dupa ce am preluat stafeta, sa le urmez exemplul si sa le descifrez elevilor tainele acestei arte extrem de frumoase, dar care cere multa daruire, pe langa talent.
R.: Am vazut in C.V.-ul dvs. ca ati urmat artele plastice la Institutul „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, pe care lÐati absolvit in 1974. Cine v-au fost mentorii?
M. C.: Da, am fost admisa in 1968, din primul sut, cum se spune, dar fiind pregatita sufleteste si pentru un eventual esec, parintii indrumandu-ma sa ma pregatesc, ca o alternativa, si pentru franceza. Deci n-am tras foarte tare pentru admiterea la arte plastice, insa se observa ca cele invatate in liceul de profil m-au ajutat, caci am intrat la prima incercare. Si la Institut m-am pregatit, dupa primul an de initiere, cu cel care a fost un mare dascal si pictor, Miklosi Gabor. Format la Budapesta-Viena, de la el am prins cateva filoane artistice, extrem de fertile pentru mine. Era un stapan desavarsit si exigent al studiului clasic, secondat de o extrem de bogata cultura plastica, dar si in domeniul ezotericii, filosofiei, stiintelor oculte chiar, psihologiei, toate cunostintele sale impartasindu-le „ucenicilor” cu vocatia unui dascal adevarat.
R.: Care au fost primele expozitii dupa studiile superioare?
M. C.: La Casa Radio, gratie scriitorilor Horia Badescu si Miron Scorobete – care atunci lucrau la Radio Cluj – in 1975, pe care i-am avut apoi alaturi si cu alte ocazii si chiar la actuala expozitie de la Muzeul de Arta. In 1976 am avut apoi prima expozitie in salile Uniunii Artistilor Plastici. Apoi au urmat alte expozitii in tara, inclusiv la Parlament, dar si participari la unele din strainatate.
R.: Care sunt temele dvs. preferate?
M. C.: Am reusit sa ma distantez de figurativ, adica de lumea reala, care poate fi pictata in diferite feluri, dar e greu acum sa-ti gasesti un loc al tau in preajma maestrilor care au pictat figurativ. Dar, dupa ce am pictat icoane, am simtit ceva deosebit care m-a ajutat sa sparg aceasta pojghita si am incercat sa ma duc spre esente, adica chiar intr-o anumita interioritate a lucrurilor. Deci merg spre o anumita stare, spre un anumit „peisaj sufletesc”. Adica spre lumea interioara pe care o are fiecare om, dar care are alte dimensiuni decat cele reale. Plus ca simt o marte nevoie de rosu, culoare calda, optimista, prezenta aproape in totalitate si-n actuala expozitie. Cred ca simbolizez in sufletul meu rosul cu viata. Este un semn al miscarii care tine de eternitate, acest rosu. Acum vad albastru rece, auster si parca incremenit, culoare predilecta cu catva timp in urma. Sa va mai spun in incheiere ca, fara sa fiu o mistica, de cate ori intru in atelier, inainte de a incepe lucrul, ma rog cu smerenie si simt apoi parca un ajutor, o iluminare care imi cristalizeaza gandurile, imi aprinde imaginatia si chiar am impresia, uneori, ca cineva, anume imi conduce mana cu care pictez. Rugaciunea este pentru mine o eliberare, dar si o revitalizare a efortului meu creator.