Întrevederea pe care preşedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, a avut-o la Damasc cu şeful organizaţiei Hamas, Khaled Meshaal, repune pe tapet problema “relaţiilor diplomatice” ale Moscovei cu regimuri şi grupuri politice paria. Cât de eficiente sunt contactele cu asemenea interlocutori şi au ele vreun rezultat?, se întreabă cotidianul rus Gazeta, citat de Agerpres.
La începutul regimului Putin, când Rusia nu era încă atât de încrezută şi tatona un nou rol pe plan global, apăruse ideea că Moscova ar putea deveni un mediator între “lumea civilizată” şi “ţările paria”. În virtutea trecutului său sovietic, Moscova avea contacte cu cele mai multe dintre ţările incluse în această categorie. Vizita de senzaţie pe care Putin a desfăşurat-o în iunie 2000 în Coreea de Nord, exact înainte de participarea la summitul G8, a fost una de mare succes: tânărul preşedinte rus avea ce să le povestească omologilor săi din cadrul clubului elitist.
Este adevărat că nici peste două luni liderul de la Phenian a declarat că glumise în privinţa rachetelor şi că Putin nu ar fi înţeles umorul… La zece ani de atunci, problema nord-coreeană nu doar că nu a fost soluţionată, ci s-a şi agravat, deoarece Coreea de Nord s-a declarat între timp putere nucleară. Astăzi, despre rolul Moscovei în acest conflict nu se aude nimic. S-a dovedit că Phenianul vrea să discute doar cu SUA şi dă ascultare doar Chinei, care îl sprijină economic.
O situaţie asemănătoare a fost cea legată de Irak. Primakov, pe care Putin l-a trimis la Bagdad în ajunul războiului, a încercat să-i explice lui Saddam că de data aceasta Washingtonul nu glumeşte. Preşedintele irakian nu a vrut, însă, să asculte.
Jocul cu Iranul continuă şi astăzi, însă rolul Rusiei este condiţionat nu de relaţiile sale speciale cu Teheranul, ci de faptul că deţine dreptul de veto în Consiliul de Securitate al ONU. În ceea ce priveşte capacitatea Moscovei de a convinge Iranul să-şi schimbe poziţia, în aceasta pare să nu mai creadă nimeni.
Potrivit Gazeta, ţările paria trag foloase din comunicarea cu Rusia, înregistrând puncte politice, în timp ce Moscova nu reuşeşte să înregistreze o majorare a influenţei sale politice pe plan extern. Dimpotrivă, astfel de negocieri provoacă neîncrederea altor participanţi, care suspectează Moscova de joc duplicitar. Relaţiile cu Iranul constituie un exemplu concludent: Occidentul nu încetează să acuze Rusia de nesinceritate privind dorinţa sa de a sista programul nuclear al Teheranului. În acelaşi timp, Iranul este iritat de faptul că Rusia se foloseşte de acest subiect pentru a-şi atinge propriile scopuri în relaţia cu SUA.
“Paria” părăsesc această categorie în două feluri: fie regimul este doborât (ca în cazul lui Milosevic sau Hussein), fie se schimbă contextul politic şi paria de ieri devine pentru toţi un mult râvnit partener de dialog (de exemplu, liderul libian Muammar Gaddafi). Şi într-un caz, şi în altul, eforturile Rusiei în vederea menţinerii unor relaţii speciale cu aceste ţări în perioada lor de izolare se pierd în zadar, consideră cotidianul moscovit.
Cu atât mai mult cu cât în toate cazurile “problematice”, în umbra Rusiei se ascunde China: în timp ce Moscova ia asupra sa tirul criticii privind cooperarea cu regimurile odioase, Beijingul îşi extinde prezenţa încet, fără niciun fel de ideologie, oriunde este posibil. Acest mercantilism în stare pură nu-i reuşeşte Rusiei, deoarece ea aspiră întotdeauna la un rol politic.
Rezultă că toate aceste jocuri cu “statele paria” îi pot aduce Moscovei doar avantaje tactice de scurtă durată, însă din punct de vedere strategic sunt ineficiente, conchide Gazeta.
