Luxul bâlbâielii

Nedumerirea mea începe destul de departe. Nu mi-e, de pildă, deloc clar cum de un guvern de dreapta, aşadar unul care pariază pe elite, făcând diferenţa între unii şi ceilalţi în virtutea criteriului valorii, a gândit reaşezarea salariilor şi a pensiilor pauşal, egalitar la nivelul unei categorii întregi de inşi. Nu înţeleg, de altfel, nici cum un astfel de guvern – repet, de dreapta – se poate gândi să elimine privilegiile din societate, readucând-o către egalitarismul socialist. De nedescifrat îmi pare şi lo­gica după care diferenţa e tratată drept anomalie, iar omogenizarea este soco­tită ca fiind alternativa dezi­ra­bilă. Să mai pomenesc şi de perplexitatea care mă tra­versează la gândul că un partid alipit de bunăvoie la familia europeană a popularilor con­trazice flagrant tocmai principiul de bază al acestora din urmă: acela de a servi nevoile populare (nu în sensul celor „la modă”, ci pe cele depis­tate în marea masă a populaţiei unei ţări sau a UE).

Să presupunem însă că expli­caţia nu ar fi cea care îmi vine în minte, anume cea de factură istorică: la baza Partidului Democrat Liberal de astăzi stă fuziunea Partidului Democrat de ieri cu facţiunea Liberală pro-Băsescu, PD-ul antecesorilor coborând din Frontul Salvării Naţionale prin divorţul lui Roman de Iliescu… La ce ar folosi o asemenea ex­plicaţie istorică uşor de do­cumentat prin recitirea documentelor anilor de după 1990, chiar dacă ele indică în preistoria PDL multă stângă socialistă, complicităţi şi ten­siuni fraterne şi o cotitură istorică dinspre familia socia­liştilor europeni către popularii din Parlamentul comunitar? Punând astfel lucrurile în cheie explicativă, se riscă împingerea înţelegerii către trecut şi pu­ne­rea pe seama eredităţii politice renegate a deciziilor de astăzi. Curat exerciţiu de psihanaliză; poate ingenios, dar insuficient şi irelevant pentru coborârea către profunzimea problemei. Fiindcă a devenit lucru bine ştiut că mişcările politice româneşti au un statut şi nişte principii la bază pe care militanţii nu prea le iau în seamă, iar strategiile lor sunt, de cele mai multe ori, simple abordări punctuale, fără proiecţii de perspectivă, în funcţie de ce scop se urmăreşte pentru clipa următoare. În politica noastră viitorul nu e nici măcar probabil, ci de-a dreptul inexistent. Cât despre ziua de azi, ea era numai o înfăţişare îngustă, tranzacţionistă şi mercantilă, fiind simplă oportunitate pentru aranjamente sau ghi­nionist bruiaj al acestora.

Pornind de la acest fundal, întâi te miri că un guvern ce reprezintă nu masa alegătorilor şi, de fapt, a cetăţenilor unei ţări, ci aparatul birocratic în vârful căruia s-a cocoţat se străduieşte imediat după aceea să îşi anuleze drastic baza pe care îşi întemeiază dominaţia asupra societăţii, concediind subordonaţi, reducând ma­siv salariile şi subţiind radi­cal pensiile, spre a arăta, te pomeneşti, şi ce proiecţie asupra slujbaşilor săi are pe mai departe. Să fim înţeleşi: nu mă deranjează dacă – cedând evidenţelor nesimţite – acel guvern îşi decimează purtătorii de lectică. E o chestiune între aceştia din urmă şi cei din interiorul lecticii, şefii pentru care transpiră. Dar toată tevatura pare gogonată, lipsită de inteligenţă politică şi capabilă să decredibilizeze în ochii oricui un guvern ce apare astfel lipsit total de simţul realităţii. Ar fi de înţeles să pro­cedeze astfel un alt tip de guvern, unul care, avându-şi sprijinul masiv în societatea civilă şi într-un sistem parla­men­tar şi partinic ce nu s-au înzestrat pe ele înseşi cu func­ţii de aparat şi nu depind aproape deloc (sau doar în mică măsură) de acesta, neriscând să se prăbuşească aşa. Uite însă că, an după an, politicienii noştri nu au construit un ase­menea Executiv, preferând cumulul absolut: unde e pu­tere executivă, să fie şi putere administrativă, pe seama sub­ordonaţilor fideli, iar acestea să fie doar mijloacele de recoltare a resurselor şi drenare a lor înspre iniţiative capitaliste pro­prii, care să asigure pentru aceiaşi puterea economică. Mai pe urmă, desigur, iradianţa simbolică devine o nimica toa­tă, fiindcă aceia care au instrumentele şi banii pot ob­ţine şi diplomele de doctori, me­daliile şi recompensele de la panoul de onoare. Lecţia respectivă s-a învăţat bine de la cizmarul academician şi de la savanta de renume mondial, expertă în polimeri şi poliperi.

În fine însă, înţelegi şi temeiul pentru care foştii parlamentari şi diplomaţi dau în judecată Guvernul, astăzi, pentru tă­ie­­­rile de pensii care nu le ră­nesc doar sentimentele şi bu­­­zunarele, ci aduc atingere şi principiului european de jurisprudenţă conform căruia este de neconceput „încălcarea normelor de drept comunitar care stabilesc protecţia drep­turilor dobândite”. Să vedem cum o va scoate la capăt pre­mie­rul, care şi-a cucerit deja o faimă temeinică de expert în drept retrimis de colegii lui ce decid legalitatea măsurilor guvernamentale să-şi facă din nou lecţiile.