Lucian Blaga – contemporanul nostru

Universitarul Teodor Vidam, in volumul sau recent aparut „Lucian Blaga si filosofia europeana a sec. XX”, ne pune in fata unui fapt implinit: marele poet continua sa fie contemporanul nostru. Folosind o bibliografie minutios selectata, autorul incearca sa gaseasca drumul prin care gandirea lui Blaga poate patrunde in circuitul european.
Suntem pusi si aici fata in fata cu o situatie paradoxala, dar reala. Prin toate elementele gandirii sale, marele poet constituie un moment important al istoriei filosofiei contemporane dar, din pacate, foarte putin cunoscut in Occident. Contemporan cu Heidegger, Croce, Ortega Y. Gasset, dar si cu Jung si Jaspers, Blaga nu a reusit in timpul vietii sa-si impuna opera filosofica, iar dupa venirea comunistilor la putere, acest lucru a devenit nu numai imposibil, dar chiar periculos.
Accesul a fost ingreunat si de caracterul ermetic al constructiei mai ales prin originalitatea discursului, dar si de intoleranta gandirii marxiste fata de toate sistemele „idealist-spiritualiste, speculative”, de tip metafizic. As indrazni sa spun ca studiul filosofiei lui Blaga a devenit periferic, tocmai pentru ca noi am facut foarte putin pentru ca opera lui sa fie cunoscuta in exterior.
Chiar daca cursul istoriei si culturii noastre a fost rupt de criminalul regim comunist, pe care unii, chiar si azi, isi propun sa-l mai „studieze” pentru a putea, cu adevarat, sa-l inteleaga, in esenta lui „stiintifica”, vina tine si de indolenta noastra tipica. Mai trebuie sa ne miram oare ca opera filosofica a lui Blaga ramane aproape necunoscuta in gandirea filosofica europeana, atunci cand stim ca Lucian Blaga a fost un ganditor – poet si filosof – de talie mondiala care a fost „furat” de un premiu Nobel. Prin problematica si anvergura, opera sa este universala!
De aceea, orice referire la el este salutara si benefica. Or, nu stiu un alt filosof roman care sa se fi aplecat, mai mult ca Blaga, asupra „romanismului” si dimensiunilor sale universale. Poate Eliade, dar altfel si la alt nivel.
Cartea de fata incearca sa umple aceste goluri enorme si poate tocmai de aceea ea trebuie salutata cu caldura. Prin modul de structurare, autorul pleaca de la buna sa cunoastere a problematicii filosofice premergatoare – kantiene si postkantiene – dar si a curentelor moderne din care Blaga s-a hranit.
Marele poet este, cu certitudine, un produs tarziu a marii traditii metafizice, iar atunci cand vorbim despre filosofia lui, nu putem sa nu amintim de stralucitii precursori ai filosofiei vietii, fenomenologiei si filosofiei existentei: Schopenhauer, Nietzsche, Husserl si Scheler, Dilthey si Simmel, Bergson si Heidegger, dar in acelasi timp si filosofiei culturii, lui Spengler, Croce, Keyserling, Ortega Y. Gasset, precum si scolii psihanalitice, lui Freud si Jung.
Oricum, autorul lasa deschisa aceasta tema si poate asta este una din cele mai mari merite ale cartii. Ea traseaza jaloane, lanseaza probleme, indica directii care pot fi, apoi, reluate in alte lucrari de referinta, in mod punctual. Teodor Vidam subliniaza punctele nodale ale acestei filosofii: existenta (care la Blaga este una specifica – spatiul mioritic), misterul si drumurile cunoasterii lui, expuse in cele trei „Trilogii” (a culturii, a valorilor, a cunoasterii).
Totodata, autorul trece in revista cateva din temele filosofice fundamentale, nu pentru a le epuiza sau clarifica, ci, mai degraba, pentru a familiariza cititorul cu problematica respectiva. El iese in afara epocii si se reintoarce la Kant, tocmai pentru ca orice metafizica isi gaseste radacinile aici.
Incadrarea lui Blaga in traditia selecta a metafizicienilor trebuie sa ne bucure pentru ca marele poet este singurul filosof roman creator de sistem original, mai precis original ca limbaj, problematica si solutii. Blaga introduce cateva categorii care-i apartin in exclusivitate: misterul, Marele Anonim, Eonul dogmatic, cunoasterea luciferica si spatiul mioritic.
Cu cat patrundem mai adanc in campul cunoasterii, cu atat misterul creste. Marele Anonim este definit atat de elegant incat intreaga discutie ramane ancorata intr-un camp al nimanui, situat la limita dintre filosofie si teologie, intr-o zona unde conceptul nu mai poate ajunge, tocmai pentru ca misterul se adanceste pana la disolutie. Tot ce se vede, e facut din ce nu se vede.
Incercarea de reintroducere a lui Lucian Blaga in modernitatea tarzie a filosofiei sec. XX este oarecum ingreunata nu pentru ca sistemului i-ar lipsi elementele necesare, ci pentru ca nu s-au facut pasii corecti atunci cand acest lucru s-ar fi bucurat de un alt context. S-a pierdut, intr-un cuvant, startul, iar acest lucru poate fi greu reparat. Cred ca asta este termenul care surprinde, cel mai bine, nedreptatea care i s-a facut filosofului: necesitatea urgenta a unui gest reparatoriu.
Acest demers trebuie sa inceapa in tara pentru ca apoi sa poata fi perceput, in mod corespunzator, in exterior. Afirmatia lui Liiceanu este oarecum fortata, avand in vedere ca ceea mai mare parte a istoriei filosofiei poate fi, de fapt, redusa la citiva mari deschizatori de drum: Platon, Aristotel, Augustin, Toma, Descartes, Kant, Hegel si gata!
Evident, Blaga nu este un deschizator de drum la acest nivel. Acest lucru nici nu mai este astazi posibil. El este, insa, un ganditor creator de sistem metafizic de o mare originalitate. Din pacate, tocmai aceasta „originalitate” si limba au fost si sunt cei mai mari dusmani ai gandirii blagiene, si in al treilea rand, dar cu impactul cel mai devastator, marxismul.
Marxismul a mutilat pentru ca nu avea mecanismele si capacitatea de a intelege o constructie pur metafizica. El a redus si catalogat – in bunul si primitivul sau spirit determinist – filosofia lui Blaga la o simpla experienta culturala, lipsita de conotatii socio-politice. Dimpotriva, cred ca tocmai structura metafizica a „salvat” filosofia lui Blaga de impactul coroziv al timpului istoric. Ea nu a putut fi pur si simplu subsumata, aservita, desfintata. A ramas o floare rara si stinghera in peisajul stupiditatii marxiste.
Blaga a fost intotdeauna „dincolo” de istorie, ramanand, insa, totodata in miezul ei, prin jocul secret dintre imanent si transcendent. Sistemul a putut fi „exilat”, interzis sau arestat, dar nu anulat. Spatiul mioritic si Marele Anonim dau unei solutii regionale o propensiune universala.
Prin puritatea sa, sistemul lui Blaga se ridica chiar deasupra pragmatismului spenglerian. Spatiul mioritic nu este decat un loc comun al spiritualitatii universale. Din pacate, un loc comun putin frecventat si tocmai de aceea cartea de fata are meritul de a relua si a pune pe tapet aceasta dorinta arzatoare a filosofiei romanesti: recunoasterea existentei unui sistem filosofic original, parte a istoriei filosofiei occidentale.
Lucrarea lui Teodor Vidam este, si din acest punct de vedere, o reusita. Intr-o lume a postmodernismului desuet, vlaguit de propriile lui excese, in care nimeni nu mai poate spune nimic nimanui, gandirea lui Blaga este de o generozitate si caldura spirituala pe care macar noi, romanii, trebuie sa o simtim aproape de sufletul nostru. Daca ar fi sa generalizam, noi, nu numai prin Caragiale trebuie sa intram in Europa, ci mai ales prin Blaga.