Nu vi se pare ciudat ca, stand toata ziua acasa, la birou, mergand la piata dimineata si la chioscul de ziare din colt, stim tot ce se petrece pe lume, de la jungla amazoniana la Casa Alba? Ar fi ciudat daca ar fi adevarat. Dar noi, de fapt, desi aflam foarte multe lucruri, ne alegem cu foarte putine. Cine stie cum sta cu adevarat treaba cu Darfour-ul? Dar cu investitiile chinezesti din Africa? Mai nimeni, pentru ca asa ceva nu poate constitui subiectul unei informatii. Informatia este o copie care se vrea fidela realitatii: un fel de idee platonica. Asa ceva, evident, nu exista. Intervine cel care percepe, apoi cel care redacteaza, apoi cel care citeste si, in fine, cel care ilustreaza informatia: vreo cinci oglinzi deformante. Apoi exista doua distorsiuni paralele: una constienta, atunci cand manipularea e voita, si una inconstienta, poate mai semnificativa, care seamana cu prohabul descheiat al unei perechi de pantaloni de stofa scumpa, trasa pe picioarele unei vedete care are de prezentat ceva la televizor.
In afara drumului de acasa la serviciu si retur, a calatoriilor pe care le facem si a interioarelor pe care le vizitam, noi locuim aceasta lume prin televizor. Faptul ca, ajunsi in China, ne asteptam sa vedem Marele Zid, e urmare a faptului ca l-am vazut fotografiat sau filmat. Dar, dincolo de instantanee, opera de fictiune este mediul care manipuleaza cel mai bine, pentru ca ea vizeaza tocmai afectele receptorilor. Astazi, realitatea de la televizor este o fictiune. Odinioara, numai filmele isi permiteau asta. De aceea, spun, regimul comunist ar fi putut sa exploateze televiziunea mult mai bine decat a facut-o. Rolul ei era sa manipuleze subliminal. Or, cu cateva mici exceptii, Televiziunea romana pana in1989 nu a fost in stare sa manipuleze mai nimic. Totul era cat se putea de explicit: cultul personalitatii, gaunosenia optimismului cantitativ si poncifele ideologice. Doar in filme realitatea era deformata si retransmisa sub o forma mai acceptabila. Reluate de vreo cativa ani, filmele acestea – acum produsul-fanion al B1TV – nu intereseaza prea mult din unghi estetic, ci, as spune psihologic, ele transmit o liniste aflata la antipozii zarvei din filmele romanesti si din show-urile postdecembriste. Multe din aceste pelicule dau senzatia unei perspective asupra lumii a cuiva care s-a impacat cu ea. In vreme ce dementa sau prostul-gust, si abia de la Nae Caranfil incoace o anumita detasare, caracterizeaza toate productiile cinematografice de dupa 1989. Daca astazi operele de fictiune sunt realiste – si nu idilice –, este pentru ca televiziunea a renuntat de mult sa capteze realitatea, in favoarea fictionalizarii ei. Adevaratul film nu este astazi "Moartea domnului Lazarescu" – un reportaj –, ci faptele diverse de la jurnalele de stiri televizate.
