Indemnul crestin "Lasati copiii sa vina la mine!" e acum transcris in termenii de mai sus. Presedintele Basescu dovedeste ca este un politician abil, fiindca in momente delicate stie sa gaseasca formule care il scot din incurcatura. Asa s-a purtat si alaltaieri in Piata Universitatii, cand, criticat de sustinatorii lui Emil Constantinescu si de garda veche a PNTCD, a avut inspiratia sa ceara ridicarea gardurilor. Nu e prima data cand el se considera un presedinte al tuturor romanilor, ceea ce este ideea corecta pe care orice presedinte ar trebui s-o apere, dar care in cazul nostru nu ar avea mereu o aplicare fericita. Sa ni-l inchipuim pe Vadim Tudor presedintele tarii intr-o zi – Doamne, fereste! –, care sa spuna acelasi lucru. Pai nu ni s-ar apleca in fata unei asemenea gogomanii? Un presedinte inteligent si suveran care printr-o atitudine olimpiana se poate ridica deasupra rafuielilor dintre partide, care e in stare sa uite ca a venit la putere sustinut de un partid sau de o alianta de partide si deci sa inteleaga semnificatia functiei sale supreme, este un presedinte pe care orice republica si l-ar dori. Nu-mi dau seama insa in ce masura indemnul lui Traian Basescu a izvorat dintr-o asemenea atitudine deplin constientizata sau a exprimat doar dibacia sa. Omul de la Cotroceni este o fiinta complexa, care nu si-a scos din manseta inca toate atuurile. Totusi, fiindca evenimentele de sambata au avut loc in Piata Universitatii, despre care in ‘90 nu ezitam sa spunem ca este aproape un spatiu sacru, nu putem ocoli comparatia intre ce a insemnat Piata Universitatii odinioara si ce este acum. Sa nu uitam ca aici, unde in decembrie ‘89 si-n iunie ‘90 au fost molestati si omorati oameni, Gigi Becali, urcat cu picioarele pe capota limuzinei sale de lux, traia triumful nu doar al clubului de fotbal pe care-l finanteaza, ci al tuturor imbogatitilor de dupa ‘89. Tot in Piata Universitatii, unde s-au facut auzite cele mai emotionante discursuri anticomuniste si unde studenti, carturari, fosti detinuti politici si veterani de razboi au fost batuti de mineri si de securistii care-i manevrau pe aceia, am asistat ca-ntr-o imagine inversata si caricaturala la fugarirea lui Cozmin Gusa de catre cei care nu-i iertau plecarea din partid. In acelasi loc, Traian Basescu si-a sarbatorit succesul dupa referendum si tot de aici el lanseaza atacuri sistematice impotriva acelora care nu inteleg noul destin al Romaniei. Din cand in cand, mai aduce si o formatie muzicala pentru a fi astfel mai convingator. Nu cred insa ca intre discursul patetic al lui Emil Constantinescu din toamna anului 1996 si ceea ce face acum Traian Basescu intr-un stil pragmatic si comercial ar fi chiar o distanta ca de la cer la pamant. Sustinatorii fostului presedinte nu pot monopoliza Piata afirmand ca ei sunt puritatea, in vreme ce toti ceilalti contrafacerea. Guvernarea CD, subminata sau nu, a fost pana la urma un esec. E drept ca PD nu e chiar strain de prabusirea CD in ochii electoratului, dar de aici si pana la a sugera un contrast puternic calea este lunga. Dupa ‘90, Piata Universitatii si-a pierdut aura de glorie si eroism. A ramas un loc in care politicienii, microbistii, cantaretii se incruciseaza si-si fac popularitate. Cerand ca adversarii sa vina la el, Traian Basescu nu a exprimat atat un indemn spre o solidaritate crestina cat a aratat ca e constient de faptul ca mari conflicte si pasiuni determinate acum de viata noastra politica nu mai pot avea loc. Fiindca sunt ridicole. Politicianul pragmatic ne spala de un patos inutil. z
