Editura Humanitas Fiction vă aşteaptă joi, 4 mai, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr. 38) la lansarea romanului Pădurea nopţii de Djuna Barnes, considerat de mari scriitori ca T.S. Eliot şi William Burroughs unul dintre cele mai importante romane din prima jumătate a secolului XX. La eveniment vor vorbi prof.dr. Mihaela Anghelescu Irimia, director de studii al Centrului de Studii Culturale Britanice patronat de Universitatea din Bucureşti şi Consiliul Britanic din Romania, Alina Purcaru, scriitoare şi critic literar şi Sandra Ecobescu, preşedinta Fundaţiei Calea Victoriei. Actriţa Eliza Păuna va citi fragment din roman. Andreea Răsuceanu, critic literar şi redactor Humanitas Fiction, va fi moderatorul întâlnirii.
Una din capodoberele interbelicului, publicată în 1936, Pădurea nopţii de Djuna Barnes vede lumina tiparului pentru prima oară în limba română, acompaniată de prefaţa lui T.S. Eliot din anul apariţiei, în colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu. Traducerea excelentă din limba engleză este semnată de Luana Schidu.
„Ceea ce mi-aş dori eu este să-l las pe cititor pregătit pentru o mare realizare stilistică, pentru frumuseţea frazării, strălucirea argumentului şi a caracterizării şi o calitate a ororii şi damnării foarte înrudită cu aceea a tragediei elisabetane. “ T.S. Eliot
Pădurea nopţii se dezvăluie în umbrele decadente ale marilor oraşe Paris, Berlin, Viena, un spaţiu în care graniţele trasate de statutul social, religie şi sexualitate par imuabile, dar de fapt pot fi trecute extrem de uşor. Personajele care populează această lume sunt printre cele mai memorabile din literatură: expatriata americancă Robin Vote, care se lansează în mai multe idile extraconjugale, mai întâi cu Nora Flood şi apoi cu Jenny Petherbridge, soţul ei, Guido Volkbein, fiul unui autointitulat baron, doctorul O’Connor, un ginecolog cu un discurs sclipitor, plin de furie, profunzime şi aluzii surprinzătoare. Individualităţile acestor personaje şi relaţiile dintre ele fac din Pădurea nopţii un roman cât se poate de actual.
„Să citeşti Pădurea nopţii e ca şi cum ai bea vin cu o perlă care se dizolvă în pahar.“ Jeanette Winterson
„Pădurea nopţii aparţine acelei selecte şi restrânse clase de cărţi care reflectă spiritul unei anumite epoci —interbelicul în acest caz.“ Times Literary Supplement
Djuna Barnes s-a născut pe 12 iunie 1892 în Cornwall-on-Hudson, statul New York. A fost educată în familie, de către tată şi bunică, care i-au dat lecţii de artă şi muzică. După un viol (posibil incest), şi ca urmare a divorţului părinţilor ei, în 1912 ajunge, împreună cu mama şi trei dintre fraţii săi, la New York. Aici se înscrie la Pratt Institute, dar după şase luni va renunţa, pentru a-şi putea întreţine familia. Colaborează cu articole, interviuri, cronici de teatru, povestiri la majoritatea publicaţiilor newyorkeze. În 1915 se mută în Greenwich Village, intră într-o comunitate de artişti şi scriitori boemi şi, în acelaşi an, publică The Book of Repulsive Women, o carte de poeme ilustrate de ea însăşi, tributară decadentismului de secol XIX. Eugene O’Neill îi pune în scenă trei piese într-un act. În 1921 pleacă la Paris, unde se alătură cercului de literate promotoare ale modernismului de pe Rive Gauche: Gertrude Stein şi Alice B. Toklas, Janet Flanner, Sylvia Beach şi Adrienne Monnier etc. Acum apare A Book (1923), o antologie de poeme, piese de teatru şi povestiri. În 1928 publică romanul autobiografic Ryder, urmat imediat de romanul cu cheie Ladies Almanack. Sub influenţa lui James Joyce, îşi schimbă complet stilul, fiind interesată de experiment imagistic şi polifonie. În 1931 se mută la Londra, iar în 1936 iese de sub tipar romanul Pădurea nopţii (Nightwood), considerat o capodoperă a modernităţii. În 1939 se stabileşte la New York, unde trăieşte în recluziune, scriind sporadic poeme şi piese de teatru. În 1958 apare piesa The Antiphon, ultimul ei volum fiind Creatures in an Alphabet din 1982. A murit pe 18 iunie 1982, la New York.
Accesul la eveniment este gratuit în baza unei rezervări prealabile prin eventbook.
Pădurea nopţii
Djuna Barnes
(roman)
Traducere din engleză de Luana Schidu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2017
T. S. Eliot, prefaţa romanului la ediţia americană din 1937
„Descriind Pădurea nopţii în scopul atragerii cititorilor către ediţia engleză, spuneam că ea i-ar „captiva în primul rând pe cititorii de poezie“. (…) Cu excepţia cazului în care termenul de „roman“ s-a tocit prea mult ca să se poată aplica, şi dacă el înseamnă o carte în care sunt create nişte personaje vii şi arătate într-o relaţie semnificativă unele cu altele, această carte este un roman. Și nu vreau să spun că stilul domnişoarei Barnes este „proză poetică“. Dar vreau să spun că majoritatea romanelor contemporane nu sunt „scrise“ cu adevărat. Ele îşi obţin realitatea, atâta câtă e, în mare parte dintr-o redare cu acurateţe a zgomotelor pe care le fac în general fiinţele omeneşti în simpla lor nevoie zilnică de comunicare; şi orice parte a romanului care nu e compusă din aceste zgomote constă într-o proză care nu e mai vie decât aceea a unui jurnalist sau funcţionar de stat competent. O proză care e vie tot timpul cere de la cititor ceva ce un cititor de romane obişnuit nu e pregătit să ofere. A spune că Pădurea nopţii îi va capta în primul rând pe ctitorii de poezie nu înseamnă că nu e un roman, ci că este un roman atât de bun, încât numai nişte sensibilităţi antrenate în poezie îl pot aprecia pe de-a-ntregul. Proza domnişoarei Barnes are ritmul prozei în stilul prozei, şi nişte tipare muzicale ce nu sunt cele ale versului. “
T. S. Eliot, prefaţa romanului la ediţia americană din 1937
- Fragment din roman –
În braţe cu două volume despre viaţa Bourbonilor, Felix făcu o vizită a doua zi la Hôtel Récamier. Domnişoara Vote nu era în apartament. Veni patru zile la rând, doar ca să i se spună că ea tocmai plecase. În cea de-a cincea, cotind pe rue Bonaparte, dădu nas în nas cu ea.
Scoasă din decorul ei – plantele care o înconjurau, melancolia catifelei roşii a scaunelor şi a draperiilor, sunetul, slab şi nocturn, al păsărilor – avea încă aerul acela de „revenire“ pe care-l au animalele. Ea îi propuse să se plimbe împreună în Jardins du Luxembourg, spre care i se îndreptau paşii atunci când o abordase el. Hoinăreau prin grădinile reci şi golaşe şi Felix era fericit. Simţea că putea să vorbească cu ea, să-i spună orice, chiar dacă ea era atât de tăcută. Îi spuse că avea o slujbă la Crédit Lyonnais şi câştiga două mii cinci sute de franci pe săptămână, pentru că stăpânea şapte limbi, era folositor băncii şi, adăugă el, avea şi nişte mici economii, din speculaţii.
Mergea puţin în urma ei. Mişcările ei erau cumva grăbite şi oblice; încete, stângace şi totuşi graţioase, cu pasul amplu al unui paznic de noapte. Nu purta pălărie, şi capul ei palid, cu părul scurt căzându-i drept pe fruntea care părea şi mai îngustă din cauza buclelor care atârnau la aproape acelaşi nivel cu sprâncenele fin arcuite, îi dădea înfăţişarea cherubinilor din teatrele renascentiste; cu globii oculari văzându-se uşor rotunjiţi din profil, cu tâmplele joase şi pătrate. Era graţioasă şi totuşi ofilită, ca o statuie veche dintr-o grădină, care simbolizează intemperiile pe care le-a îndurat şi nu este atât creaţia omului, cât a vântului şi a ploii, şi a hoardelor de anotimpuri, întruchipând, deşi are chip de om, implacabilul. De aceea, lui Felix prezenţa ei i se părea dureroasă, şi totodată o fericire. Să se gândească la ea, s-o vizualizeze era un act de voinţă extrem; să şi-o amintească după ce plecase însă era la fel de uşor ca a-şi aminti senzaţia de frumos, fără detaliile acestuia. Când zâmbea, zâmbetul ei era doar e buze, un pic amar: chipul părea al unui bolnav incurabil încă nelovit de maladie.
Zilele treceau, şi ei petreceau multe ore în muzee, şi deşi acest lucru îi făcea o plăcere incomensurabilă lui Felix, el era surprins că deseori gustul ei, deşi aprecia lucrurile cele mai frumoase, includea, cu o emoţie la fel de reală, şi lucruri ieftine şi vulgare. Când atingea un obiect, mâinile ei păreau să ia locul ochilor. El îşi zicea: „Are atingerea celor orbi, care, fiindcă văd mai bine cu degetele, uită mai mult din ceea ce au în minte.“ Degetele ei înaintau, şovăiau, tremurau, ca şi cum ar fi găsit un chip în întuneric. Când mâna ei se oprea în sfârşit, palma i se închidea, ca şi cum ar fi oprit o gură care strigă. Mâna-i rămânea nemişcată şi ea se întorcea. În astfel de momente Felix simţea o nelinişte inexplicabilă. Senzualitatea mâinilor ei îl speria.
Hainele lui Robin erau dintr-o perioadă pe care el n-o putea identifica exact. Purta pene ca acelea pe care le purtase şi mama lui, aplatizate brusc spre faţă. Fustele îi erau mulate pe şolduri şi cădeau lărgindu-se la poale, mai ample şi mai lungi decât ale altor femei, mătăsuri grele ce-i dădeau un aer de antichitate nouă. Într-o zi, află secretul. Evaluând o mică tapiserie într-o prăvălioară de antichităţi cu faţa la Sena, o văzu pe Robin reflectată în oglinda unei uşi dintr-o încăpere din spate, îmbrăcată într-o rochie din brocart greu, pe care timpul o pătase în unele locuri, o rupsese în altele, dar care era atât de voluminoasă, încât mai rămâneau destui metri de material pentru a o reface.
Îşi dădu seama că dragostea lui pentru Robin nu era de fapt o alegere; era ca şi cum greutatea vieţii lui se acumulase într-un singur precipitat. Se gândise să-şi croiască un destin, prin muncă trudnică şi neobosită. Dar cu Robin acesta părea să se afle în faţa lui, fără nici un efort. Când o ceru în căsătorie fu cu un asemenea neplanificat entuziasm, încât fu surprins să se trezească acceptat, de parcă viaţa lui Robin nu ar fi conţinut opţiunea refuzului.
O duse mai întâi la Viena. Pentru a-şi regăsi confortul, îi arătă toate clădirile istorice. Îşi tot spunea că mai devreme sau mai târziu, în grădina asta sau în palatul ăla, ea va fi brusc la fel de impresionată cum era el. Cu toate acestea, i se părea că şi el e turist. Încercă să-i explice cum fusese Viena înainte de război; cum trebuia să fi fost înainte de naşterea lui; amintirile lui erau însă confuze şi înceţoşate, şi se trezi repetând ce citise, căci asta ştia cel mai bine. Cu metodică anxietate, o purtă prin tot oraşul. „Acum eşti o baroneasă“, îi spunea. Îi vorbea în germană în timp ce ea mânca schnitzel-ul greu cu găluşte, cu mâna încleştată pe toarta groasă a halbei de bere. „Das Leben ist ewig, darin liegt seine Schönheit“[1], îi spunea.
Se plimbau prin faţa Palatului Imperial în fierbinţeala plăcută a soarelui ce învăluia gardurile vii tunse şi statuile cu o lumină caldă şi limpede. Intră cu ea în Kammergarten, vorbindu-i, pe urmă în Gloriette, şi se aşezară mai întâi pe o bancă, apoi pe alta. Surprins, îşi dădu seama că se grăbise de la una la alta de parcă ar fi fost nişte fotolii de orchestră, de parcă el însuşi s-ar fi temut să nu piardă ceva; acum, la marginea grădinii, era conştient că fusese nerăbdător să vadă fiecare copac, fiecare statuie dintr-un unghi diferit.
La hotel, ea se duse la geam şi trase draperiile grele de catifea, aruncă de pe pervaz perna pe care vienezii o folosesc împotriva vântului şi deschise fereastra, deşi aerul nopţii era rece. El începu să vorbească despre împăratul Franz Joseph şi despre locurile prin care trecuse Carol I. Vorbind, Felix se chinuia sub apăsarea propriei recreări lipsite de remuşcare a celor mari, generali, oameni de stat sau împăraţi. Pieptul îi era greu de parcă ar fi susţinut povara combinată a veşmintelor şi destinelor lor. Ridicând privirea după un şir interminabil de informaţii reale şi imaginare, o văzu pe Robin stând cu picioarele întinse, cu capul dat pe spate şi sprijinit de perna gofrată a fotoliului, dormind, cu o mână căzută peste braţul fotoliului, cu palma cumva mai bătrână şi mai înţeleaptă decât trupul; şi privind-o, ştiu că el nu era de ajuns pentru a face din ea ceea ce sperase; avea să fie nevoie de mai mult decât argumentaţia lui. Avea să fie necesar contactul cu persoane exonerate de condiţia lor pământească de către o prejudecată spirituală puternică, cineva din vechiul regim, vreo bătrână de la fostele curţi, care nu-şi aminteşte de alţii decât atunci când încearcă să se gândească la ea însăşi.
În cea de-a zecea zi, aşadar, Felix renunţă şi reveniră la Paris. În lunile următoare îşi puse credinţa în faptul că Robin avea înclinaţii creştine şi speranţa în descoperirea că era o enigmă. Îşi spuse că poate măreţia ei era ascunsă în lipsa de angajare. I se părea că atenţia ei, cumva în ciuda lui, fusese deja acaparată de ceva care nu exista încă în istorie. Părea tot timpul că ascultă ecoul unei invazii în sânge, ce nu avea o localizare precisă; iar când ajunse s-o cunoască, acesta fu singurul lucru pe care-şi putea baza intimitatea. Era ceva patetic în acest spectacol: Felix reiterând tragedia tatălui său. Înveşmântat ca un capriciu din mintea unui croitor, prins şi el în încercarea zadarnică a tatălui său de a-şi adapta ritmul paşilor la cel al soţiei sale, Felix, ţinându-şi strâns monoclul, mergea alături de Robin, vorbind cu ea, atrăgându-i atenţia la una şi alta, distrugându-se şi distrugându-şi liniştea sufletească în efortul de a-i explica destinul pentru care o alesese: să-i nască fii care să recunoască şi onoreze trecutul. Căci fără o astfel de dragoste, trecutul, aşa cum îl înţelegea el, avea să piară din lume. Ea nu-l asculta şi el îi spuse la mânie, deşi o spuse calm: „Te înşel!“ Și se întrebă ce voia să spună şi de ce ea nu-l auzea.
