Justiţia română a pronunţat prima sentinţă de condamnare la închisoare cu executare a unui fost ministru, pentru fapte de corupţie. Ar trebui să aplaudăm. Numai că suntem pricinoşi, căutăcioşi de nod în papură.
Ioan Avram Mureşan a fost condamnat pentru o faptă săvârşită în 2000, pe vremea când era ministru al Agriculturii. Adică justiţia a reuşit să pronunţe o sentinţă de condamnare (şi nici aia definitivă, condamnatul având drept la recurs) după 11 (unsprezece) ani. Să aplicăm zicala „mai bine mai târziu, decât niciodată”? Mai că îmi vine să zic că în acest caz formula corectă este „mai bine niciodată, decât aşa târziu”.
La urma urmei, care e rostul justiţiei? Nu acela de a încredinţa cetăţeanul că nici o faptă ilegală nu rămâne nepedepsită? Câţi dintre noi mai ştiu despre matrapazlâcul pentru care a fost inculpat Mureşan (ceva cu nişte ulei)? Peste încă nişte ani, când (poate) se va pronunţa şi o sentinţă definitivă, câţi vom mai şti că a existat un ministru Mureşan? În schimb, citim toţi, zilnic, în ziare, şi vedem la televizor vameşi care iau şpagă, miniştri care alocă fonduri publice firmelor proprii sau ale rudelor, alţii care plătesc sume uriaşe fără să organizeze licitaţie, autostrăzi plătite înzecit, dar inexistente, secretari de stat care primesc prin off shore-uri comisioane pentru licitaţii trucate, senatori care mituiesc magistraţi şi multe altele asemenea. Se face tamtam o zi-două, suspecţii sunt arătaţi în dube, colegii de partid se desolidarizează (sau nu, aşteptând să se pronunţe justiţia), după care se aşterne liniştea.
Chiar dacă undeva, într-o sală de tribunal, se mai acordă din când în când o amânare, se mai cere o contraexpertiză, pentru cetăţeanul de rând rămâne gustul amar al evidenţei mânăriei şi absenţa sancţiunii. Dacă ar fi să facem o listă a cazurilor de mare corupţie uitate, n-am termina niciodată. Copos şi Loteria Română, Puiu Popoviciu şi terenurile Agronomiei, Miki Şpagă şi armele primite cadou, Codruţ Şereş şi Hidroelectrica, Năstase şi termopanele, Zsolt Nagy şi sprijinirea unui grup infracţional transnaţional organizat, Paul Păcuraru şi luarea de mită, au fost cazuri de corupţie sau răzbunări politice? Cu cât justiţia întârzie să furnizeze răspunsuri clare şi convingătoare în zecile de cazuri similare, cu atât opinia publică înclină spre a două variantă. (Să fie cu totul întâmplător faptul că această primă condamnare se referă la un reprezentant al unui partid ca şi dispărut de pe scena politică?).
Dincolo de efectul devastator asupra încrederii în justiţie şi – mai grav – în statul de drept pe care-l produce exasperanta lentoare cu care se desfăşoară urmăririle penale şi procesele, există una practică: perspectiva prescrierii faptelor. Avem deja cazuri mai vechi în care vinovaţii prezumtivi nu au mai putut fi traşi la răspundere din acest motiv (Stănculescu – afacerea Motorola, Temeşan – Bancorex), dar şi mai noi: în urmă cu două luni, Nicolae Mischie, acuzat de abuz în serviciu contra intereselor publice, instigare la fals intelectual şi fals material în înscrisuri oficiale, a fost scos din cauză pentru că faptele de care era acuzat fuseseră prescrise.
De fapt, ceea ce încerc să argumentez este demult şi bine statuat în dreptul elementar. E suficient să deschidem la întâmplare un manual universitar pentru a afla despre principiul celerităţii (Adrian Gorun, Fundamentele dreptului): „…în virtutea acestuia, persoanelor ce se fac vinovate de săvârşirea unor fapte ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cât mai rapid posibil după săvârşirea faptelor, pentru ca sancţiunile să-şi atingă scopul urmărit, atât faţă de făptuitor, cât şi scopul reparatoriu educativ şi preventiv (faţă de societate). Trecerea unui timp mai lung poate duce la neîncredere în aplicarea legii, recidivă, prescripţia faptelor.”
Justiţia presupune logică riguroasă. În logică, dacă oricare dintre premise e falsă, concluzia e invalidată. Nerespectarea unuia dintre principiile fundamentale de drept (cel al celerităţii) face inutil demersul justiţiei. Iată de ce nu pot să mă alătur celor care salută condamnarea lui Ioan Avram Mureşan ca pe un prim-pas în lupta împotriva marii corupţii. Pentru mine e încă un eşec.
Mircea Kivu, sociolog
