17.5 C
București
marți, 21 septembrie 2021

Justiția nu face neapărat dreptate | OPINIE

În urmă cu un sfert de veac, pe frontispiciul acestui ziar scria „Dreptate, ochii plânși cer să te vadă!“, iar publicul ziarului – ca și cea mai mare parte dintre jurnaliștii săi – identifica în bună măsură motto-ul acesta cu opoziția față de comunism și față de urmele și urmașii sistemului. Nevoia de dreptate se exprima acut, mecanismele justiției se construiau anevoie. Un contratimp care frustra, dar care, chiar dacă ar fi fost depășit, nu putea vindeca anii de pușcărie ai deținuților politici, nu aducea înapoi proprietățile confiscate, nu-i întorcea în facultăți pe cei care fuseseră excluși de către comuniști. Reparațiile – atâtea câte s-ar fi putut face – nu puteau întoarce timpul înapoi.

Miza acelor vremuri era asumarea categorică a unui prezent și a unui viitor care să nu mai permită nedreptatea. Și care să elimine foștii comuniști din orice demnitate în stat. Un act de justiție necesar, oricât de tardiv ar fi fost pentru cei care au su-ferit în comunism, și puternic ca simbol al noului început. Mai mult sau mai puțin subtil, cu oarecare expertiză în actul de conducere și în cel administrativ, cu relații și cu bani, oameni din linia a doua sau din linia a treia a vechiului sistem s-au înstăpânit pe mecanismele statului cel nou și l-au controlat din toate perspectivele: de la educație la apărare, de la sănătate la servicii de informații, de la interne la externe. Iar acolo unde au avut nevoie de legitimare, au avut grijă să cumpere cu funcții, onoruri și bani oamenii de care aveau nevoie. Chiar și intelectuali simpatici și cu o bună notorietate.

Moștenire de bază a comunismului, controlul asupra societății a devenit scop în sine, fără nicio noimă managerială; nimeni nu a pus vreun proiect pe masă, un proiect al cărui scop răspicat să fi fost bunăstarea românilor, desprinderea definitivă de comunism și construirea unui stat european modern (cu specificul său răsăritean cu tot!). Iar pentru a avea control deplin, diriguitorii statului post-comunist au făcut două lucruri: au întărit până la extrem instituțiile controlului și au creat o justiție a cărei funcționare e cel puțin complicată.

Mecanismele acestui mod de a produce justiție s-au văzut foarte bine cel mai recent în Senat, atunci când senatorii nu au aprobat cercetarea de către DNA a colegului lor Gabriel Oprea, pentru omor din culpă în cazul motociclistului Bogdan Gigină. Dezbaterea publică – uneori cu accente mai tari, alteori mai timid – a insistat pe faptul că senatorii acționează empatic sau din interes și nu permit desfășurarea unei anchete penale, dar și că e bizar ca DNA să cerceteze un caz care nu are legătură cu misiunea anticorupție a acestei instituții. Paradoxal este că, din punct de vedere al legilor acestui moment, ambele opțiuni sunt valide și, totodată, nedrepte.

Un alt asemenea caz, de alte dimensiuni, dar limpede și cu aceleași semnificații, s-a produs atunci când președintele Senatului și-a schimbat permisul de conducere. Ca un veritabil feudal, fără a înțelege o secundă ce a făcut, dl Tăriceanu s-a ales cu un permis nou evitând aglomerația de la ghișeu, iar câțiva polițiști au fost sancționați pentru că i-au făcut această favoare. Dacă pedepsirea polițiștilor este corectă, atunci și noul document ar trebui anulat.

Ieșită traumatizată din comunism, fără elite, fără lideri autentici, societatea românească nu a avut reperele de înțelegere a ceea ce ar fi trebuit să fie reinventarea statului. Prin urmare, temele mari au avut public restrâns, profitori de calibru și niciun responsabil. După un sfert de veac, iată, nimeni nu este responsabil pentru că restituirea proprietăților confiscate de comuniști s-a făcut în trepte și cu multe erori; nimeni nu este responsabil de faptul că, o dată cu libera-lizarea avorturilor, în România au fost înregistrate oficial peste un milion de întreruperi de sarcină pe an. Nimeni nu este responsabil de faptul că nu știm cine a dat ordine și cine a ucis la Revoluție, cine a gestionat mineriadele, de ce sistemul de sănătate e în colaps, care a fost prețul marilor privatizări, cum s-au folosit și cum se folosesc banii împrumutați de România, de ce suntem în continuare printre săracii Europei ș.a.m.d.

Toate aceste teme, ca și nenumărate altele, le știm bine cu toții, sunt cel puțin susceptibile de a fi cercetate din perspectiva justiției. Dar statul strâmb nu poate judeca drept, iar judecata strâmbă frustrează până la traumă. Doamna cu ochii acoperiți de eșarfă pare a fi deseori doar personaj al unei piese de teatru cu trei maimuțe, piesă ce se joacă stagiune de stagiune în sălile solemne ale unui Parlament curățat în fiecare zi cu substanțe din depozitul HexiPharma…  

Ultima oră
Pe aceeași temă