Nicaieri in lume stanga nu ofera un spectacol mai captivant in irelevanta sa istorica decat in Franta. Multimea partidelor si curentelor de stanga este absolut dezarmanta. Avem vreo trei partide comuniste, unul mai revolutionar ca altul, unul mai trotkist ca altul, unul mai ouvrier ca altul. Avem apoi niste verzi care, parafrazandu-l pe Stalin, sunt ca pepenii: verzi pe dinafara si rosii pe dinauntru. Mai avem apoi ATTAC, miscarea antiglobalizare care lupta vajnic impotriva capitalismului pe la toate summit-urile internationale, aruncand cu pietre in politie si distrugand sistematic restaurantele McDonald's. Prin apropiere da tarcoale Jose Bove, care ar candida la prezidentialele de la anul daca toata suflarea stangii franceze l-ar sustine. Si, in sfarsit, stanga „oficiala”. Partidul Socialist.
Socialistii ar putea avea o sansa sa castige prezidentialele daca bunul simt i-ar aduce la concluzia ca trebuie sa puna disputele la spate si sa o sustina pe Segolene Royal. Nu numai ca sondajele o indica drept singura capabila sa faca fata bolidului de dreapta Nicolas Sarkozy, dar pentru prima oara dupa mult timp un candidat socialist duce o campanie moderna si, poate si mai important, este adulat de mass-media. Dar, daca ne gandim mai bine, daca ar fi avut bun-simt nu ar fi fost socialisti… Asa ca din negura vremilor au aparut o serie de contracandidati nemultumiti de lipsa de consistenta politica a doamnei Royal. Cine sunt ei? Dinozaurii partidului socialist care au dus Franta dintr-o criza in alta: Jack Lang, baiatul cu postmodernismul, Dominique Strauss-Kahn, care vrea sa ne duca pe toti „Spre stanga in Europa”, impreuna cu Michel Rocard si Pierre Moscovici, inevitabilul Laurent Fabius, cel care a ingropat Constitutia Europeana, si ultimul sosit, Lionel Jospin.
In tot acest Jurassic Park socialist, Jospin este T. Rex. Dupa patru ani de retragere din viata publica, Jospin a reaparut la Universitatea de vara a partidului de la La Rochelle, unde, vehement, a dat vina pe oricine numai pe el insusi nu pentru esecul rusinos din 2002 si si-a conditionat revenirea in politica de crearea „unei conceptii politice, unei viziuni a partidului, o fidelitate fata de o veritabila politica de stanga si o cultura militanta”. Da, exact de asta are nevoie Franta, de si mai multa stanga.
