Victoria electorala, de luna trecuta, a Partidului Kadima condus de Ehud Olmert a reprezentat, pe de o parte, o reasezare a scenei politice israeliene dupa socurile survenite in ultima vreme, iar pe de alta asigurarea continuitatii politicii fostului premier, Ariel Sharon. Ruptura dintre Kadima, noua (si ultima) creatie politica lui Sharon, si blocul Likud, fostul sau partid, a fost evidentiata o data in plus prin faptul ca partidul Kadima s-a declarat de acord sa formeze o coalitie de guvernare alaturi de Partidul Muncii, oponent traditional al Likudului. Succesul lui Sharon in ceea ce priveste stabilirea complexei agende politice s-a reflectat direct asupra Likudului, determinand in buna parte prabusirea blocului, survenita ca urmare a dezertarii masive a „greilor” acestei formatiuni politice care s-au orientat in numar mare spre Kadima. Politica interna a atarnat greu in balanta campaniei electorale, iar noul guvern – a carui orientare inclina totusi spre stanga – se va dedica, cu mare probabilitate, celor mai importante probleme economice ale Israelului, probleme ce au condus anterior la multitudinea de deziluzii fata de partidele traditionale.
In ceea ce priveste procesul de pace, continuarea politicii adoptate de Ariel Sharon este de-a dreptul inevitabila. Victoria miscarii Hamas in cadrul alegerilor palestiniene desfasurate la inceputul acestui an a reprezentat un alt si important cui pentru sicriul acordurilor de pace de la Oslo, semnate in 1993 ca urmare a viziunii politice avute de premierul laburist israelian Yitzak Rabin. Asasinarea lui Rabin, in noiembrie 1995, de catre un extremist evreu a fost urmata de un sir de atentate sinucigase executate de palestinieni determinati in a se opune perspectivei procesului de pace cu autobuze-capcana. In 1996, alegerile din Israel erau castigate de blocul Likud, partid ce se opunea, la randul sau, acordurilor de pace de la Oslo. Astfel, Oslo isi daduse obstescul sfarsit inca pe la jumatatea anilor '90 si urma sa ramana fara suflare in pofida numeroaselor incercari de resuscitare.
Dupa preluarea mandatului de premier in anul 2000, Ariel Sharon a actionat in permanenta in spiritul poreclei sale de „Mr. Security”. Fost comandant de armata, justitia israeliana daduse, anterior, o interdictie a accederii sale in functia de ministru al Apararii, dupa ce fusese gasit culpabil de neglijenta in ceea ce priveste prevenirea tragediei refugiatilor palestinieni din Liban, masacrati de militiile crestine libaneze si aliate trupelor israeliene prezente pe teritoriul libanez in 1982. Episodul a condus, de fapt, la marginalizarea lui Ariel Sharon pe scena politica israeliana pe perioada urmatoarelor doua decenii. Dar in anul 2000 sosise timpul pentru un lider capabil sa treaca la actiuni unilaterale pentru asigurarea securitatii frontierelor israeliene si impiedicarea sirului necontenit al atacurilor teroriste. Pentru atingerea acestui scop, Sharon a luat in considerare solutia bistatala, dar in conditii agreate de statul israelian. Retragerea de pe teritoriile ocupate si in special din Fasia Gaza a condus la o ruptura dura cu fostii aliati din blocul Likud, reprezentati ulterior prin vocea vehementa a actualului lider al acestei formatiuni politice, Benjamin Netanyahu.
Totusi, in conformitate cu planul Sharon, multe colonii din Cisiordania vor ramane sub control israelian, ca de altfel si orasul Ierusalim, considerat crucial din multiple puncte de vedere. Securitatea acestor teritorii urmeaza a fi asigurata prin ridicarea unui zid – un fel de zid al Berlinului al zilelor noastre -, care nu numai ca va marca separarea celor doua state, dar va preveni totodata accesul necontrolat al palestinienilor pe teritoriul israelian. Asa cum, in 1961, ridicarea zidului Berlinului reprezenta, de fapt, consolidarea statu-quo-ului la care ajunsesera blocurile rivale (si totodata sfarsitul efectiv al tuturor planurilor sovietice ce vizau Berlinul de Vest), asa si zidul israelian defineste, in prezent, hotarele viitorului, conturand granitele unui stat israelian care, nemaiavand ocupate multe teritorii din Cisiordania, va avea totusi granite mai generoase decat cele ale anului 1967. Pacea cu palestinienii va fi, fara indoiala, una glaciala, bazata primordial pe separare, dar care va avea sanse de imbunatatire si de dezghet atunci cand democratia se va instaura si va deveni cat de cat matura in teritoriile palestiniene.
In cartea sa aparuta in 1989, From Beirut to Jerusalem/De la Beirut la Ierusalim, jurnalistul Thomas L. Friedman nota ca, de la infiintarea statului, Israelul a militat in esenta pentru realizarea a trei aspecte, dintre care doar doua puteau fi obtinute concomitent – anume a fi cu adevarat un stat evreu, a fi o democratie si a fiinta pe teritoriul Israelului biblic.
Ultimul dintre cele trei elemente enumerate este neindoielnic si singurul care ar merita sacrificat in baza principiului „pamant in schimbul pacii”. Pericolul planului Sharon, ce implica retinerea unor teritorii ocupate in 1967, rezida in diluarea caracterului evreiesc al statului, aspect ce ar putea conduce la o diluare a insasi democratiei daca nu va fi avuta in vedere cointeresarea populatiei nonevreiesti in ceea ce priveste viitorul statului Israel.
