12 C
București
luni, 25 octombrie 2021

Interviu. Experta Laura Ștefan: Lupta anticorupție depinde de menținerea calității de magistrat a procurorului

Laura Ștefan, distinsă recent de Ambasada SUA la București cu premiul „Femeia curajoasă” a anului 2015, consideră că arestul preventiv îi face pe cei acuzați mai vulnerabili, fiindcă “o persoană arestată are tendința naturală de a colabora mai mult cu organele de urmărire penală decât ar face-o una care se află în stare de libertate”.

Laura Ștefan, care lucrează și ca expert pentru Comisia Europeană, socotește că este “foarte important” ca “judecătorii să aprecieze dacă într-adevăr se justifică arestul preventiv” pentru că ei sunt cei responsabili pentru o astfel de măsură: “Nu mă interesează în primul rând arestul preventiv, ci ca politicienii să nu fie protejați împotriva urmăririi penale, iar procesele lor să se desfășoare corect, cu respectarea drepturilor omului, într-o perioadă rezonabilă, astfel încât să avem soluții definitive pronunțate de instanțe”.

Ideile politicienilor de a-i scoate pe procurori din ­tagma magistraților sunt văzute, pe de altă parte, de experta anticorupție ca un “risc”, fiindcă în acest fel “procurorii ar ajunge niște funcționari, subordonați politic”.

Ați câștigat premiul “Femeia curajoasă” a anului 2015, premiu instituit de Ambasada Statelor Unite. Ce semnificație dați acestui premiu, care demonstrează că în România trebuie să ai curaj pentru a milita pentru respectarea legilor?

L.Ș.: Pe de o parte, e un premiu eminamente feminin, ceea ce mie îmi spune că încă suntem într-o etapă în care a fi femeie și a te manifesta în spațiul public este un act de curaj. Acest premiu ne arată că munca noastră este apreciată și văzută: de multe ori această muncă implică atitudini conflictuale cu puterea, asumarea unor pozții extrem de ferme în momente grele, când ești mai degrabă singur decât în grup. Cred că pentru toate aceste clipe în care am fost mai mult sau mai puțin singuri în spațiul public e frumos să vedem că au existat ochi care ne priveau cu apreciere. Nu ni se întâmplă foarte des ca la întâlniri pe care le avem cu reprezentanți ai spațiului politic autohton o astfel de apreciere să transpară din discuțiile noastre. De cele mai multe ori discuțiile sunt de pe poziții divergente și cred că o vorbă bună ajută. Cred că este un premiu acordat societății civile din România în general, fiindcă de multe ori oamenii din organizațiile neguvernamentale sunt marginalizați și se consideră că lucrurile importante sunt făcute de cei din instituții publice.

În ultimii ani, în care v-ați ­concentrat exclusiv asupra problemelor din ­domeniul anticorupției, ați fost ­vreodată amenințată?

L.Ș.: Au existat și amenințări directe și insulte și chiar amenințări indirecte, în sensul că încet-încet observi că în jurul tău nu mai e multă lume. Principala mea sursă de energie provine de aici, de la Expert Forum, unde suntem o mână de oameni care credem că buna guvernare se poate întâmpla și în România.

De unde veneau aceste amenințări?

L.Ș.: De cele mai multe ori veneau de la interlocutorul care era chiar în fața mea și care nu de puține ori mă insulta sau îmi vorbea urât.

Deci amenințările veneau de la ­oameni din instituții publice.

L.Ș.: Mai degrabă de la politicieni, care au senzația că ei sunt mult deasupra noastră, iar noi, muritorii de rând, nici nu avem voie să-i privim în ochi. Mi s-a spus la un moment dat de către un senator că, în calitatea mea de om obișnuit, nu ar trebui să îndrăznesc ­să-l privesc în ochi, cu atât mai puțin ­să-i vorbesc. Un alt politician îmi spunea că îmi face enorma favoare de a mi se adresa. Astfel de lucruri îmi arată cât de departe suntem față de locul unde vrem să ajungem. Și din această pers­pectivă premiul încurajează o atitudine sănătoasă, aceea de a vorbi despre răspunderea oamenilor politici față de deciziile pe care le iau și despre nevoia de a implica în general societatea în decizia publică.

Amenințările despre care vorbeați veneau de la oameni care erau la putere?

L.Ș.: Da, cred că toți erau la putere. Erau, în orice caz, oameni în poziții publice importante.

Puteți să ne dați câteva exemple?

L.Ș.: De pildă, persoana care-mi spunea că n-ar trebui să îndrăznesc să privesc în ochi un senator era Gyorgy Frunda, cu care am avut multe dispute, mai mult sau mai puțin juridice, în această perioadă. E doar un exemplu. De altfel, în ultima vreme am observat o schimbare de atitudine la dl Frunda.

Politicienii sunt protejați în continuare de Parlament, chiar dacă cei care ajung după gratii sunt tot mai mulți. Credeți că lucrurile pot fi reversibile, în condițiile în care nu mai există nicio forță politică militantă pro-DNA, niciun partid care să aibă forța și obiectivul de a susține lupta anticorupție?

L.Ș.: Cred că nimic nu este câștigat definitiv, iar reforma juridică nu e ireversibilă. Nu este deci exclusă o întoarcere din drum, iar dacă vorbim despre protecția politicienilor, aș spune că ceea ce contează nu este câți dintre ei ajung în arest preventiv, ci mai degrabă ca aceia care sunt vinovați de fapte de corupție să fie condamnați definitiv în urma procedurilor judiciare. Nu mă interesează în primul rând arestul preventiv, ci ca politicieni să nu fie protejați împotriva urmăririi penale, iar procesele lor să se desfășoare corect, cu respectarea drepturilor omului, într-o perioadă rezonabilă, astfel încât să avem soluții definitive pronunțate de instanțe. În România rata de condamnare în dosarele de corupție este extrem de mare, de 90%. Procentul de 10% achitări este absolut normal într-o țară democratică în care judecătorii trebuie să evalueze critic atât susținerile acuzării, cât și pe cele ale apărării.

Dezbaterea despre ­necesitatea ­arestului preventiv în cazul ­celor acuzați de corupție pare să se lărgească. De ce ar trebui arestați acești oameni înainte de pronunțarea sentinței?

L.Ș.: Simpla comitere a unei infracțiuni grave cu gradul de vinovăție cerut de lege nu justifică în mod necesar arestarea persoanei respective. Se poate pronunța o condamnare pentru fapta respectivă, chiar și o condamnare privativă de libertate, fără a se pune în discuție arestarea persoanei. De altfel, majoritatea dosarelor definitive din această perioadă vizează persoane care au trecut prin procedurile judiciare în stare de libertate. Pentru a ajunge la luarea unei măsuri preventive, în plus față de suspiciuni și indicii de comitere a unei infracțiuni, trebuie să mai avem niște elemente, de exemplu, un grad mare de pericol social al lăsării în libertate a persoanei respective. Sau indicii că persoana încearcă să fugă din țară, ori indicii că persoana vrea să distrugă probe sau să influențeze martori. Toate acestea trebuie justificate concret în fiecare dosar în parte.

Sunt voci care susțin că se abuzează de arestul preventiv și altele care spun că e o modalitate pedagogică de lucru. Ce credeți?

L.Ș.: Cert este că aceste arestări preventive sunt dispuse de judecători și că lor le revine răspunderea de a verifica în fiecare dosar în parte dacă se întrunesc acele condiții necesare pentru arestare. Observați că, după măsura arestării preventive, se ajunge adesea la luarea unei măsuri mai puțin grave, și anume arestul la domiciliu, care în România este foarte puțin verificat. Au existat discuții despre acele brățări prin care arestatul să poată fi monitorizat, dar ele nu au fost procurate nici acum, astfel încât îi credem pe cuvânt pe cei arestați la domiciliu.

Nu îi verifică nimeni?

L.Ș.: Ar fi o naivitate să credem că stă câte un polițist la ușa fiecărui arestat la domiciliu. Eventual poliția află că persoana respectivă a încălcat condițiile de arest și atunci se poate cere arestarea. Atât durata arestului preventiv, cât și durata arestului la domiciliu se scad din durata finală pronunțată de instanțele de judecată, deși condițiile de arest, la domiciliu sunt infinit mai bune decât cele din arestul poliției sau din penitenciar. Așa că mă întreb cât de eficient este arestul la domiciliu și dacă n-ar fi mai înțeleaptă luarea altei măsuri, care să lase în libertate ­persoana sub control judiciar, eventual interdicția de a părăsi țara și așa mai departe. Toate acestea sunt lucruri la care judecătorii trebuie să se ­gândească.

Vi se pare că în unele situații arestul preventiv durează prea mult?

L.Ș.: Codurile noastre stabilesc o durată maximă a arestului în funcție de etapa procesului penal. În perioada de anchetă, respectiv în perioada de judecată. O altă măsură aplicată este luarea concomitentă a măsurii arestării în mai multe dosare penale privind o singură persoană. Cred că e important ca judecătorii să verifice în fiecare caz în parte în ce măsură condițiile pentru arestarea preventivă sunt îndeplinite.

Până de curând, cei care au fost în cele din urmă condamnați în cazuri de corupție, Adrian Năstase sau Dan Voiculescu, pentru a da doar cele mai cunoscute exemple, aceștia nu au stat în arest preventiv. Era mai bine așa?

L.Ș.: Era mai sigur așa. Fostul senator Cătălin Voicu a stat în arest preventiv în dosarul acela extrem de urât în ­care era vorba despre corupție judiciară la cel mai înalt nivel, la Înalta ­Curte, și a mai stat în arest câteva zile Dan ­Diaconescu.

De ce era mai sigur?

L.Ș.: Pentru că, în cazul în care persoanele nu sunt arestate în eventualitatea pronunțării unei soluții de achitare, riscul de a se pune în discuție răspunderea magistratului este mult mai mic.

De când au probleme, politicienii au descoperit că arestul și penitenciarul sunt locuri umilitoare. Ce ar trebui modificat?

L.Ș.: Trebuie să facem diferența între condițiile din arest preventiv și cele din penitenciar, unde stau cei condamnați definitiv: condițiile din arest, unde se prezumă că stau persoane nevinovate, sunt absolut jenante. România a fost condamnată constant la CEDO atât pentru condițiile din arest, cât și pentru cele din penitenciar. Vreau să spun, însă, că în arest e mult mai rău decât în penitenciar. Este frustrant că o mulțime de astfel de semnale din partea CEDO au venit spre România și nimănui nu i-a păsat. Abordarea este destul de populistă, fiindcă se spune că și școlile sau spitalele arată destul de rău. E o rușine pentru o țară europeană să aibă niște condiții de detenție atât de precare.

Credeți că aceste condiții precare din arestul preventiv ar putea avea efecte asupra depozițiilor celor care stau acolo câteva luni?

L.Ș.: Cu siguranță, de aceea și suntem condamnați la CEDO, care spune că nu trebuie să umilești o persoană, chiar dacă într-un moment al vieții ei se ia o măsură preventivă împotriva sa. Nimeni nu-și dorește să stea prea mult în condițiile din arestul preventiv. Pe mine mă deranjează că discutăm aceste lucruri abia acum, când oameni importanți ajung în arest sau în penitenciar; până acum acelorași oameni importanți nu li se părea important să discute despre aceste lucruri, deși, așa cum spuneam, au existat o mulțime de hotărâri de condamnare la CEDO pe acest subiect.

Rezultă că arestul preventiv poate influența în cele din urmă soarta celor care ajung acolo și declarațiile pe care ei le pot da în favoarea sau în defavoarea lor, în favoarea sau în defavoarea altora

L.Ș.: Dacă e să ne uităm cu atenție, vedem că un caz recent, cel al lui Gheorghe Ștefan, confirmă această ipoteză, și anume că nu ai cum să reziști prea mult în arest.

Poate fi adevărat ceea ce spunea fostul președinte, că ai într-o parte foile de hârtie și în cealaltă parte cătușele?

L.Ș.: Nu știu, orice este posibil. Cu siguranță însă o persoană arestată are tendința naturală de a colabora mai mult cu organele de urmărire penală decât ar face-o una care se află în stare de libertate. Tocmai de aceea este atât de important ca judecătorii să aprecieze dacă se justifică într-adevăr măsura arestării preventive. Până acum judecătorii, într-o proporție semnificativă, dau dreptate procurorilor și confirmă necesitatea arestării.

Condiția și statutul procurorului revin periodic în discuție. Cum vedeți ideea lui Victor Ponta de a-i elimina pe procurori din categoria magistraților. Ce-ar avea de pierdut?

L.Ș.: Cred că ar pierde enorm, mă feresc să spun că ar fi posibil să piardă totul. Independența procurorului vine tocmai din statutul de magistrat pe care îl are procurorul. Acest lucru le oferă o detașare față de factorul politic, o independență pe dosarele pe care lucrează. Dacă vedem progrese în lupta anticorupție din România, acest lucru a fost posibil datorită calității de magistrat a procurorului. Dacă procurorul ar fi un simplu funcționar executiv, subordonat puterii politice dintr-un moment sau altul, cred că maximum pe care l-ar putea produce ar fi o vânătoare de vrăjitoare: o demonstrație că vechii guvernanți au fost corupți, spre deosebire de cei prezenți, care sunt sfinți. Procurorul trebuie să rămână în magistratură.

Credeți că procurorul n-ar mai putea rămâne independent dacă nu ar mai fi magistrat?

L.Ș.: Cu siguranță, nu.

Există, însă, state în UE în care procurorii nu sunt magistrați, iar justiția continuă să fie independentă. De ce n-ar fi un model și pentru România?

L.Ș.: Există într-adevăr ambele variante. E important să știm ce anume funcționează pentru România, la fel ca în noile Coduri, penal și de procedură penală, trebuie să ne întrebăm ce funcționează în România de astăzi, nu în cea de ieri sau în cea de mâine. Cred că în România independența procurorului nu poate fi garantată decât prin apartenența sa la magistratură. Mi se pare riscantă această idee și am pierde enorm. Procurorii ar ajunge niște funcționari, subordonați politic.

Vi se pare posibilă această modificare a statutului procurorului pe termen mediu?

L.Ș.: Mi se pare că e un risc, mai ales că Victor Ponta nu e singurul care-și dorește acest lucru, liberalii au spus-o chiar mai înainte. De fapt, Ponta le arată procurorilor pisica, exact când aceștia anchetează persoane din apropierea sa. Punctul nostru de vedere este că actualul sistem în care procurorul este magistrat este cel care a făcut performanță în România.

Sabina Fatihttp://sabina-fati
Sabina Fati, redactor-sef adjunct
Ultima oră
Pe aceeași temă