În perioada interbelică, România era campioana Europei în privința analfabetismului, dar în același timp se situa pe primele locuri în privința numărului mare de studenți. Mai mult, din cauza lipsei unei legături cu societatea și economia, universitățile deveniseră fabrici de produs șomeri. Despre atmosfera din universitățile perioadei interbelice și problemele studenților de atunci am discutat, într-un interviu, cu Dragoș Sdrobiș, autorul cărții „Limitele meritocrației într-o societate agrară“, apărută la Ed. Polirom, volum care are la bază teza sa de doctorat.
Scrierile generației ’27 au devenit, în perioada post-comunistă, principalul filtru prin care cititorul neavizat își putea forma o părere despre atmosfera intelectuală din perioada interbelică. Sunt ele o sursă obiectivă, putem contextualiza atmosfera de atunci citind doar acei intelectuali?
Dragoș Sdrobiș: Generația ’27 a devenit o atracție pentru publicul românesc mai ales prin prisma a ceea ce unii dintre reprezentanții ei – Eliade, Cioran, Ionescu sau Noica – au devenit ulterior. Altfel spus, pentru publicul larg, generația ’27 este „extrasă” din interbelic și „utilizată” pentru tot felul de istorii contrafactuale: ce ar fi fost România dacă nu ar fi venit comunismul peste noi? E tot o formă de a aureola interbelicul. Trecând peste acest inconvenient de reprezentare al interbelicului, trebuie spus că generația ’27, a Crinului Alb, începe să conteze cultural și editorial abia după 1930. Anii ’20 sunt ai unei alte generații. Iau ca exemplu interviurile realizate de Felix Aderca cu personalități ale culturii din această perioadă, reunite apoi într-un volum sugestiv intitulat „Mărturia unei generații”. „Noile” figuri ale anilor ’20 erau Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu și chiar și ardeleanul Liviu Rebreanu. Dar asta nu înseamnă că tinerii reuniți în jurul Manifestului Crinului Alb, al redacției Cuvântului, iar mai apoi în cercul Criterion-ului nu știau să „palpeze” realitatea. De fapt, poate că această generație a fost cea mai „socială” din întreaga modernitate românească. După vreo 2-3 decenii marcate de polemica „artă pentru artă sau artă cu tendințe”, generația interbelică vede în actul cultural un mecanism de schimbare a socialului. Nu-i deloc întâmplător că și literatura e una a „realismului” și a „introspecției”. Iar din frustrarea în fața socialului s-a născut și tentația politicului. Politicul, văzut ca soluție de a schimba socialul, evident.
În carte amintiți de un paradox: la începutul perioadei interbelice, România era „campioana” Europei în privința analfabetismului, dar în același timp se situa pe primele locuri, devansând state ca Austria, și în privința numărului mare de studenți. Cum explicați acest lucru?
D.S.: Analfabetismul era pentru România simptomul unei societăți rudimentare, agrare, intrată destul de târziu pe drumul spre modernizare. Astfel, la o populație de circa 18 milioane, din care jumătate era analfabetă, un număr de aproximativ 40.000 de studenți (pentru anul 1929) poate părea mare, din două motive. Ar rezulta o pondere de aproximativ 1 student la 450 de locuitori (sau 1 student la 225 locuitori alfabetizați). Dar, mai important, ar fi rezultat un număr destul de mare de profesioniști intelectuali într-o societate care nu părea să aibă nevoie de o astfel de expertiză. În aceasta rezidă paradoxul: un stat care se proclamă „cultural” și care își cheamă fiii la învățătură, dar care, totodată, nu creează mecanismele de valorificare a muncii intelectuale.
Care erau, de fapt, problemele universităților interbelice? De ce societatea producea șomaj intelectual? Care era rata abandonului?
D.S.: Problema universității interbelice era lipsa unei legături solide cu societatea și cu economia. De fapt, era o autonomie universitară prost înțeleasă, care s-a tradus prin obstinația cu care se promova „propășirea culturii și a științei”, fără a se ține cont de parcursul viitor al absolvenților. De subliniat faptul că învățământul superior era unul cu taxă. Pentru universități, un număr cât mai mare de studenți însemna un buget cât mai mare. Astfel, era cumva în logica funcționării universităților să aibă un număr cât mai mare de studenți. De aici și retorica chemării „fiilor de plugari” la studii, în speranța unui viitor mai bun. Fenomenul șomajului intelectual nu a întârziat să apară. Mai întâi, pentru că locurile în aparatul administrativ erau limitate, iar apoi din cauza crizei economice care duce la blocarea posturilor și la numeroase disponibilizări. Cât despre rata abandonului universitar, aceasta era una destul de mare. Printre principalele cauze regăsim iarăși factorii „economici”: taxele universitare prea mari sau conștientizarea faptului că filiera aleasă nu ducea nicăieri.
Care era amplitudinea mobilității sociale? Cât de greu era pentru un student provenind din mediul rural să reușească profesional după terminarea facultății?
D.S.: Teoretic, ar exista două tipuri de mobilitate socială. Mobilitatea socială prin concurs, în care candidezi pentru un număr limitat de locuri, iar individul știe care ar fi șansele sale de succes. Mai este apoi mobilitatea socială „sponsorizată”, în care statul stabilește niște direcții de pregătire educațională, oferă burse celor care urmează anumite filiere, iar apoi oferă și locuri de muncă absolvenților. În ambele cazuri, mobilitatea socială e dovada dezvoltării unei societăți și a unei direcții de dezvoltare. În această logică, România, ca societate agrară, ar fi trebuit să investească mult în acest tip de învățământ. Dar, cum universitățile erau instituții autonome, cuvântul statului conta foarte puțin în stabilirea filierelor educaționale. Destul de târziu statul începe să limiteze autonomia universitară. Mai întâi, începând cu anul universitar 1935/36 statul limitează numărul de studenți (urmărind să se ajungă la un total de 18.000, adică un student la mia de locuitori), iar în 1938 este promulgată o nouă lege a învățământului superior în care principiul autonomiei universitare este desființat. Motivul invocat era tocmai lipsa responsabilității economice și sociale a universității.
În carte explicați că, deși România era o țară agrară, tinerii evitau facultățile de profil, existând însă o supraaglomerare în facultățile de drept. Era o rușine pentru un intelectual ca, după terminarea facultății, să se stabilească în mediul rural?
D.S.: „Supraaglomerarea” de la Drept se explica prin faptul că șansele de a intra în aparatul administrativ erau mult mai mari. Cât despre filiera studiilor agronomice, era dificil să-ți utilizezi cunoștințele într-o lume în care țăranul lucra pământul „cum a pomenit la el în sat, din moși-strămoși”, după cum constata Constantin Rădulescu-Motru. Pentru țăranul român agricultura rămânea singurul mod de (supra)viețuire. Din acest motiv, pentru mulți dintre tinerii absolvenți de studii superioare, a te întoarce în sat era totuna cu a te întoarce de unde ai plecat.
Care au fost cele mai importante proteste ale studenților din perioada interbelică și cât de politizate erau ele?
D.S.: Primul moment dificil a fost cel al protestelor din anul 1922/23, care au compromis întregul an universitar. Sunt arhicunoscute protestele din anii ’20 ale studențimii cu caracter pronunțat antisemit, izbucnite la Cluj, în decembrie 1922, din cauza „chestiunii cadavrelor”. Frustrarea studențimii avea însă cauze mult mai mari. Pe lângă cererea de „numerus clausus”, care viza toate minoritățile naționale, protestele studențimii vizau și aspecte sociale și educaționale: scumpetea traiului de zi cu zi, nivelul ridicat al taxelor universitare, lipsa materialelor pedagogice sau sumele mici pentru burse – de merit sau sociale. Dimitrie Gusti, de pildă, a încercat să surprindă acest fond social și economic al frustrărilor studențimii. Drept urmare, va înființa la Universitatea București un Oficiu Universitar, care se ocupa de problemele studențești, cum ar fi cazarea, masa, dar și consilierea educațională și orientarea profesională. Alții, cum au fost A.C. Cuza, au văzut în studențime un bun mijloc de propagandă politică. De aici și sprijinul acordat tânărului Corneliu Zelea-Codreanu. Numai că acesta va refuza rolul de simplu agent electoral, despărțindu-se de mentorul său, în 1927, când fondează Legiunea Arhanghelul Mihail. După 1930, protestele studențimii încep să aibă un pronunțat caracter social și economic: nemulțumirea față de ceea ce urmau să facă după absolvire, dar și nemulțumirea față de noile regulamente universitare care îngrădeau orice formă de activitate politică a studentului chiar și în afara universității. În 1932, de pildă, la București izbucnesc manifestări violente ale studențimii de la Drept. Nemulțumirea era legată de introducerea doctoratului juridic ca o condiție obligatorie de practicare a avocaturii. Practic, durata studiilor juridice creștea, brusc și „din condeiul” legislatorului, de la 4 ani la minimum 6 ani. Mai târziu, în 1935, când statul va hotărî să limiteze numărul de studenți, măsura a fost privită ca o îngrădire a accesului la cultură și la emancipare socială. Ca reper temporal, radicalizarea politică a studențimii se accentuează mai ales după 1933, odată cu asasinarea premierului I.G. Duca. Era clar că studențimea devenise o amenințare la adresa sistemului politic. De aici și încercările regelui Carol al II-lea de a găsi soluții la frustrările tineretului, printre acestea regăsindu-se proiectul Străjii Țării sau cel al Serviciului Social obligatoriu pentru toți absolvenții de studii superioare.
De ce a prins atât de ușor curentul legionar în rândul tinerilor studenți?
D.S.: Deși pare un succes rapid, infiltrarea legionarismului în rândul studențimii a fost un proces anevoios. În universitatea interbelică se întâlneau tineri cu aspirații total diferite, grupați în două mari tabere: studenții „naționaliști” și cei „socialiști”. Dar la nivelul percepției publice a anilor 1920 prezența lor e timidă, iar vehemența lor e văzută ca un păcat al tinereții. Citind romanul „Zilele și nopțile unui student întârziat“ al lui Gib. Mihăiescu, romancierul îi descrie pe studenții radicali ca „naționaliști”, îmbrăcați în costume populare și dornici să schimbe țara. Părea un simplu joc al tinereții care se va stinge o dată cu intrarea în „rândul lumii”. Numai că lucrurile au decurs altfel în cazul legionarilor. Iar evenimentul care îi ancorează definitiv în conștiința publică a fost asasinarea premierului I.G. Duca. Din acest motiv ei sunt percepuți ori ca pericol public, ori ca o soluție radicală. Dar, indiferent de tabăra în care te situai, clarificarea raporturilor cu această mișcare devenea obligatorie. De aici și numeroasele articole de presă ale multor tineri care se deziceau de această mișcare sau, dimpotrivă, explicau de ce „cred în biruința mișcării legionare”, cum a făcut-o Mircea Eliade. Însă principalul motiv al radicalizării tineretului rămâne lipsa de reacție a statului și, mai grav, lipsa unui proiect clar de societate. Iar de la a nu crede în nimic la a crede în orice e doar un simplu pas. Într-o țară în care totul părea simplă încropeală și amatorism, prezentul în sine se transforma în sursă a radicalizării. Chiar dacă erai de stânga sau de dreapta, concluzia era aceeași: statul era defect în toată structura sa.
Putem aduce problema în actualitate? Când, în contextul căror nemulțumiri, prind mișcările extremiste în rândul tinerilor?
D.S.: Radicalizarea politică a tineretului intelectual a fost pusă de mulți autori într-o legătură de cauzalitate cu securitatea economică. Revenind la perioada interbelică, radicalizarea politică a absolvenților de studii superioare era mult mai acută în societățile europene, decât în „insulara” Mare Britanie sau SUA, din simplul motiv că rata șomajului era mult mai mare la cele dintâi. În aceeași manieră a fost explicată și izbucnirea revoluțiilor din 1848 în Europa Occidentală: dacă în Anglia nu a existat o astfel de mișcare, tocmai pentru că cei cu pregătire superioară erau bine integrați economic, în schimb, în Italia, Franța sau în spațiul german numărul mare de tineri participanți la mișcările revoluționare se explică și prin lipsa debușeelor economice care să îi facă să devină atașați de modelul politic al statelor respective. Venind mai aproape, în aceeași logică s-ar putea explica și mișcările studențești din Occident de la sfârșitul anilor ’60. Faptul că societățile occidentale traversează un moment de criză economică nu mai e de multă vreme un subiect de actualitate. Luând ca punct de pornire anul 2008, e lesne de observat că mișcările tineretului sunt tot mai vizibile și mult mai frecvente: occupy, indignados, protestele anticapitaliste și „anticorporatiste”. Problemele economice sunt cele care pun sub semnul întrebării validitatea și viabilitatea oricărui sistem politic, social și economic. Iar replicile pot fi constructive, dar și de-a dreptul subversive. Nu poți rămâne indiferent la ascensiunea extremismelor politice din lumea arabă, dar și din societățile europene. Dacă istoria pare mereu o poveste veche, „rebellion never gets old”.
Dragoș Sdrobiș este doctor în istorie la Institutul de Istorie „George Barițiu“ din Cluj-Napoca. Are ca domenii de interes istoria universității în România interbelică, educația superioară și piața muncii, capitalul uman, istoria intelectuală, sociologia istorică, istoria socială.
