La 27 de ani, Theodor Braşoveanu este doctorand în fizică la Universitatea Princeton, din America, cu o bursă ce îi acoperă cheltuilelile de studiu si de trai.
În 2006 termina cu „Summa Cum Laude” cursurile de fizică şi matematică la Universitatea Vanderbilt din Nashville. În acelaşi an începea să colaboreze cu echipa celebrului accelerator de particule din Geneva.
Este implicat activ în societatea românească şi spune că îl afectează “ideea de a contribui la dezvoltarea altor societăţi, în condiitile în care România nu este pregătită să ne folosească experienţa”
RL: Ce răspunsuri a oferit vestitul accelerator de particule de la Geneva, unde ai lucrat şi tu?
T.B.: Până acum, experimentele de la Geneva au confirmat rezultate mai vechi cu o precizie mult mai mare, ceea ce e încurajator, pentru că ştim măcar că suntem pe drumul cel bun.
Chiar dacă s-au observat anumite fenomene nemaiîntâlnite, cum ar fi producerea de potenţiale noi particule sau manifestarea de noi procese energetice, ele trebuie supuse unor analize amănunţite, înainte de a fi acceptate că noi descoperiri. Aşadar e prematur să aşteptăm nişte concluzii foarte generale în primii ani de funcţionare.
Pe de altă parte, acolo se testează tehnici noi, materiale ultra-rezistente sau instrumente de precizie, la care participă mii de cercetători şi o serie întreagă de reprezentanţi ai industriilor din întreagă lume, astfel încât construcţia şi întreţinerea experimentului reprezintă în sine un progres.
RL: Ce te preocupă pe tine în mod special, în domeniul fizicii?
T.B.: Cercetarea mea în momentul de faţă se leagă de formarea găurilor negre în condiţii de colaps gravitaţional al unor stele. Încercăm să găsim soluţii numerice unor ecuaţii matematice formulate în termenii teoriei relativităţii generale, care descriu evoluţia spaţiului şi timpului în prezenţa materiei.
Privind spre viitor, mă interesează şi alte domenii în care pot folosi tehnicile numerice de rezolvare a ecuaţiilor deprinse până acum, cum ar fi schimbările climatice.
RL: Sunt multe curente, inclusiv în mediul intelectual din România, care consideră că încălzirea globală e un mit.
T.B.: Cred că puţini pun la îndoială încălzirea globală per se. Rămâne de dovedit dacă acest fenomen e cauzat de activitatea umană sau dacă e un proces natural, care are loc periodic, alternând cu faze de răcire a climei.
RL: Studentul în domeniul fizicii din SUA, studiază doar ştiinţă, sau abordarea este una multidisciplinară?
T.B.: La nivelul studiilor universitare, ţi se oferă un orizont cât mai larg şi posibilităţi de înţelegere a lumii care nu se limitează doar la studiul disciplinei de bază.
Aşa se face că am fost încurajat să iau cursuri de istorie, literatură, filosofie sau politică alături de studenţi care vroiau să facă carieră în astfel de discipline, fapt ce te motivează foarte mult. Nimeni nu se aşteaptă ca şcoala să te pregătească pentru o profesie anume, deşi trebuie să-ţi alegi o direcţie, pe care să fii pregătit să ţi-o schimbi în caz de nevoie.
La nivelul de master sau de doctorat, vorbim însă de un studiu specializat, unde trebuie să-ţi canalizezi interesele către o disciplină sau o direcţie de cercetare bine definita.
RL: Te implici şi în activităţi extraşcolare în SUA?
T.B.: M-am simţit atras dintotdeauna să-mi urmez talentele şi interesele în afară ariei stricte de studiu. Pe de o parte, au fost preocupările legate de muzică (pian, cor) şi teatru. Pe de altă parte, activităţi de voluntariat.
Odată cu începerea doctoratului la Princeton, am fondat împreună cu câţiva colegi Asociaţia Studenţilor Români de la Universitate, alături de care am coordonat activităţi culturale şi de voluntariat.
RL: Dar în România?
T.B. Pentru mine a existat un interes constant pentru România.
Proiectul meu de suflet de câţiva ani este legat de Roşia Montană, locul unde am coordonat câteva excursii ale studenţilor români din străinătate, pentru promovarea dezvoltării turismului rural, bazat pe tradiţiile comunităţii locale, că alternativă la un proiect iresponsabil de extracţie a aurului care ameninţă să distrugă localitatea.
Totodată, în vara de după absolvirea facultăţii, am lucrat ca voluntar la un centru comunitar din cartierul Ghencea, susţinut de Fundaţia Principesei Margareta a României, unde am încercat să ajut câţiva copii aflaţi în dificultate la şcoală, revenind apoi cu câteva donaţii din partea comunităţii din Princeton.
RL: Ai fost constant preocupat de ideea revenirii vs a plecării din ţară. De ce sunt acestea teme importante?
T.B. Tema întoarcerii în ţara rămâne o problemă spinoasă pentru fiecare dintre cei plecaţi. Pe mine personal mă afectează ideea de a contribui la dezvoltarea altor societăţi, în condiitile în care România nu este pregătită să ne folosească experienţa şi pregătirea.
Cred cu tărie că viitorul unei ţări este strâns legat de investiţia în educaţie, angajament pe care cei care administrează România încă nu par să-l ia în serios, pentru că tot ce auzim sunt remarci populiste spuse la ocazii festive, în timp ce şcoala ca instituţie este discreditată sistematic.
Planurile de reforma în România se schimbă de la un guvern la altul, sau de la un anotimp la altul, pentru că elementul politic primează de multe ori în faţa celui profesional. Cei îndreptăţiţi să spună ceva sunt daţi de multe ori la o parte, iar instituţiile, care trebuie să constituie baza oricărei societăţi, sunt discreditate prin comportamentul afişat de reprezentanţii lor.
RL: Iar banii sunt puţini
T.B.: Cei care vrem să ne întoarcem şi să ajutăm cumva educaţia în România nu putem pretinde să ni se ofere salarii şi condiţii speciale faţă de colegii noştri din ţara. Aşa ceva n-ar fi corect şi nici posibil din punct de vedere al resurselor.
Ne dorim o îmbunătăţire a condiţiilor generale de lucru, a eticii profesionale, prin eliminarea controlului politic şi facilitarea accesului unor resurse care sunt disponibile educaţiei şi cercetării, dar care se pierd undeva pe drum.
Până când fiecare breaslă de profesionişti din România nu va fi lăsată să-şi decidă soarta singură, nu avem şanse prea mari să ne mişcăm din impasul în care am ajuns. Mi-aş dori să ne gândim mai mult la ce fel de societate lăsăm moştenire copiilor noştri, decât la ce fel de maşină sau casă urmează să ne cumpărăm.
Ca şi în ştiinţă, e nevoie de îndrăzneală pentru a face un progres. Iar românii trebuie să aibă curajul de a cerne grâul de neghină şi a merge mai departe cu ce e bun şi autentic.
RL: Ai ocupat postul de instructor asistent la Princeton în fizica generală, fizica avansată, fizică şi muzică. Fizică şi muzică? Cum se “împacă” cele două?
T.B.: Foarte bine, adică mai bine decât ar părea la prima vedere. Multe din aspectele muzicii, pornind de la producerea sunetelor până la propagarea lor în diverse medii şi recepţia lor la nivelul aparatului auditiv pot fi explicate printr-o serie de procese fizice.
Muzica a fost considerată încă din antichitate o ştiinţă pe aceeaşi treaptă cu matematică şi astronomia, pentru că la nivel matematic mişcarea planetelor sau oscilaţiile unor molecule de aer se aseamănă în mod fundamental.
Departamentul de fizică de la Princeton are norocul de a oferi un astfel de curs prin care atrage studenţi fără pregătire specială în fizică, în general muzicieni sau “umanişti” interesaţi să afle mai multe despre cum funcţionează instrumentele muzicale sau de ce auzim diferit sirena unei maşini de pompieri atunci când se depărtează sau se apropie de noi. Pregătirea mea muzicală m-a ajutat să fiu asistent la acest curs timp de mai mulţi ani.
RL: Apropos de ‘împăcat’, a existat tendinţa de a împăca ştiinţa cu religia. Care este trendul in prezent?
T.B. Cel puţin în America nu e “kosher” să amesteci discursul religios cu cel ştiinţific. În parte atitudinea este justificată, pentru că problemele se pun în termeni foarte diferiţi. Pe de altă parte, consider un abuz de încredere din partea unor oameni de ştiinţă care se erijează în acuze la adresă religiei, mai ales atunci când nu o inteleleg sau nu o practică.
RL: Ce părere ai de schimbarea de atitudine faţă de diviniate a lui Stephen Hawking, care a infirmat existenţa acesteia?
T.B.: Am citit şi eu interviul dat de Hawking şi, admiţând că remarcile sale n-au fost scoase cumva din context, mă declar dezamăgit de viziunea oarecum limitată pe care o propagă.
Îmi aminteşte de povestea unui sovietic care a făcut înconjurul Pământului într-un avion şi, nevăzând nici un Paradis în drumul lui, a tras concluzia că nu există Dumnezeu. Doar pentru că tu n-ai ochi pentru anumite lucruri, nu înseamnă că acele lucruri nu există.
Oricine e angajat în cercetare ştiinţifică trebuie să aibă şi o doză de modestie în recunoaşterea limitelor pe care ştiinţa le întâmpină. Interpretarea acelor limite revine fiecăruia.
Suntem inca departe de a fi explicat ştiinţific rolul nostru în Univers.
RL: Care sunt principale întrebări ale paradigmei ştiinţifice din prezent?
T.B.: În fizică cel puţin, există un interes de câteva zeci de ani pentru a definitiva înţelegerea structurii materiei, cu toate particulele care o compun şi interacţiunile dintre ele.
În acest sens, a fost construit acceleratorul de particule Large Hadron Collider de la Geneva, pentru a testa comportarea materiei în condiţii extreme şi a explora noi forme de energie. O direcţie foarte ambiţioasă ar fi unificarea tuturor forţelor fizice din natură, prin “împăcarea” mecaniici cuantice cu teoria relativistă a gravitaţiei.
Mai recent, s-au dezvoltat domenii precum biofizica sau neurostiintele în care rolul proceselor fizice în organismele vii, de pildă la nivelul celulei sau în activitatea creierului, se dovedeşte a fi important.
RL: Dar principalele dezbateri?
T.B.: Se vorbeşte foarte mult despre etica în cercetare, problema mai veche a folosirii rezultatelor ştiinţifice în alte scopuri decât cele iniţiale (fie în industrie sau la nivel de conflicte armate), se iau în serios efectele încălzirii globale sau rolul geneticii în modelarea viitorului speciei umane.
RL: Mai este Einstein actual?
T.B.: Absolut. Momentul acceptării teoriilor lui Einstein a fost unul revoluţionar, pentru că a presupus adevărate schimbări de paradigma. S-a renunţat la fizică clasică în favoarea interpretărilor cuantice sau relativiste, care explică ce legi fizice guvernează materia fie la nivel foarte mic, sub-atomic şi nuclear, fie în condiţii extreme de mişcare. Asta nu înseamnă că Einstein a fost singurul pilon de avangardă în ştiinţă şi nici măcar în fizică.
RL: E totuşi simbolul acestora
T.B. E un simbol al schimbării de mentalitate, al inovaţiei, al depăşirii unor limite ale cunoaşterii până atunci neexplorate. Însă idolatrizarea exagerată a unui individ, fie el şi un om de ştiinţă vizionar, nu e oportună. Einstein ar trebui să ne inspire pe noi, cei de azi, să fim mai puţin conformişti în abordările noastre. O teorie sau o poziţie îndrăzneaţă, dacă e bine fundamentată şi îndreptată către schimbare prin reforma, nu prin distrugere, ne poate face mult bine.
CV Theodor Dan Braşoveanu, 27 de ani:
2006 – prezent: doctorand în fizică teoretică, Universitatea Princeton, SUA
2006 – 2008: cercetător Acceleratorul de Particule CERN – Geneva, Elveţia
2004 – 2006: cercetător experimentul Phenix, SUA
2002 – 2006: student matematică – fizică, Vanderbilt University, SUA
2000 – 2002: Centrul de Excelenţă în Fizică, România
1998 – 2002: Colegiul Naţional de Informatică “Tudor Vianu”, România
Interviu realizat în colaborare cu Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS), în cadrul proiectului “Români de elită, români ca tine”
