Dupa revolutia din decembrie ’89 a aparut o categorie de persoane pe care as aseza-o sub palaria larga a urmatorului termen: demolatorii. Altadata erau incendiatorii. De aproape 20 de ani insa vorbim despre demolatori. Jumatate de veac de comunism ne-a infestat constiintele si ne-a ruinat judecata sanatoasa. Am fost locuiti de eroi falsi, de idoli parazitari, de semizei mincinosi. Aveam nevoie sa facem curatenie. Fiinta noastra cerea o deparazitare generala fiindca altfel nu se mai putea. Nu toti au suportat socul asanarii. Multi au clacat, deoarece cuibul minciunii ingrasate ani si ani era cald si renuntarea la el, dificila. Dar in iuresul acelei "curatenii de primavara" de care sufletul nostru avea nevoie s-au facut exprimate si tendinte anarhice. Cu alte cuvinte, instinctul demolator a functionat fara exercitarea nici unui simt discriminator. A cazut statuia lui Lenin, asa cum cu 30 de ani inainte cazuse in aceeasi zona a orasului statuia lui Stalin, statuie pe care poetul Leonid Dimov a urinat intr-o seara si s-a ales din cauza acestui gest "pangaritor" cu cativa ani de puscarie. A cazut si statuia lui Petru Groza de la Medicina, dar a cazut si statuia lui Dobrogeanu Gherea – aceasta, totusi, in mod nejustificat.
Daca statuile sunt demolate nu inseamna ca oamenii sunt crutati. Specialisti de inalta tinuta care in timpul comunismului au stat in banca lor au fost dupa 1989 pusi repede la zid, socotiti de tineri ca ar fi fost lasi si nu ar fi facut revolutie mai devreme. Intr-o ambianta agitata, justitia iacobina actioneaza nestingherit. Lichidam tot ceea ce nu ne convine sau ceea ce consideram ca trebuie demolat. Istoria cunoaste numeroase cazuri de acest fel pe care intr-un mod elegant le-as numi revolta impotriva seniorilor. Lupii tineri din PNT au sarit bunaoara la gatul celor in varsta, fara sa le pese de anii de detentie prin care acestia trecusera.
Ceea ce s-a intamplat de un an incoace cu istoricul Al Zub de la Institutul Xenopol din Iasi nu are cum sa nu ne puna pe ganduri. Domnia sa este considerat o piedica in calea unor reforme spectaculoase ce ar innoi din temelii viata institutului. Ne aflam la inceputul anului de gratie 2008. Asemenea atitudini negatoare ar fi fost de inteles, intr-o oarecare masura, in anii ’90. Atunci, cum am aratat, predomina placerea aceasta stranie de a demola cu orice pret, de a nu mai face deosebirea dintre vechiul valoros si vechiul crescut in impostura. Dar anii au trecut, se presupune ca mintile s-au limpezit si nu mai sunt atat de tulburi. Atunci?
Oricand, in orice epoca, functioneaza un fel de ura impotriva celor care au depasit o varsta si care impun prin viata si prin opera lor. E mai simplu sa negi, sa dispretuiesti, sa demolezi decat sa construiesti si sa respecti. Altfel spus, e mai simplu sa privesti in jos decat in sus. Efortul de-a ridica capul spre ceea ce iti este superior presupune o indreptare a constiintei, o rectificare in sens moral si spiritual. Nu ne mai referim acum la cazul Zub despre care am mai scris, dar exemplul oferit are o valoare paradigmatica. Peste ani si ani, cand istoria se va scrie din nou, ne vom putea folosi de acest exemplu pentru a-i invata pe cei mai tineri ce inseamna sa te intorci impotriva trecutului si a celui care ti-a fost maestru si poate fara de care nu existai…
