Am citit un roman care va aparea in curand in romaneste, "Pantecele Atlanticului", de Fatou Diome. Publicat in 2001 in franceza, la o mica editura din Hexagon, el a fost scris de o senegaleza emigrata la Strasbourg. Nu e, desigur, un roman despre televiziune. Dar poate fi citit si asa. Citez: "Asadar, acolo, la capatul lumii, ghicesc un tanar frematand pe o rogojina sau pe o banca straveche, in fata unui televizor batran care, in ciuda parazitilor, stransese in jurul lui tot atata lume cat o sala de cinema. Generos, proprietarul unicului televizor din cartier l-a scos in curtea in care vecinii navalesc nepoftiti. Casa e deschisa pentru toti, iar sexul, varsta si numarul spectatorilor variaza in functie de program". Africa n-a avut cinema. Imaginile in miscare apar aici mult mai tarziu, cand deja exista televiziunea. Daca pentru o societate individualista ca a noastra televizorul e obiectul acela sedativ care te insingureaza sau te depersonalizeaza, in Africa neagra el e un atractor de comunitate.
Televizorul din romanul lui Fatou Diome, unul singur, e intai de toate simbolul succesului unui emigrant senegalez intors, dupa ce adunase niste bani muncind in Franta, pe pamantul stramosesc. Fierarie a lui Iocan, curtea negrului intors din lumea albilor se umple de barbatii unui sat de pe o insula aflata in apropierea coastei senegaleze. Care se uita la meciuri de fotbal. Dar asta-i doar inceputul. Mai tarziu, in pauza, barbatii se risipesc si apar copiii, ahtiati dupa publicitate. Spre deosebire de publicitatea de la noi, cea difuzata la televizorul senegalez are un rol liturgic. Se face reclama la inghetata ca si cum ar fi oficiata o slujba religioasa. Inghetata Miko: "Apoi fu randul lui Miko sa le atate poftele. Un enorm cornet de inghetata, in culori stralucitoare, umple ecranul, urmat de un cap de copil rotofei bine, lin-gand lacom o inghetata gigantica. Mojiciile de mai devreme fura inlocuite de maraieli de placere: «Mm! Mmm! Maamm! E buna! Mummmm!», plescaiau in cor.
Copiii astia nu cunosteau inghetata decat din imagini. Pentru ei ramasese o mancare virtuala ce se consuma doar acolo, de cealalta parte a Atlanticului, unde micutul dolofan al publicitatii avusese inspiratia sa se nasca. Totusi, se agatau de inghetata asta si, pentru ea, invatasera orarul publicitatii. Miko – fredoneaza acest cuvant si-l repeta ca niste credinciosi psalmodiindu-si cartea sfanta. Tanjesc dupa inghetata asta, asa cum tanjesc musulmanii dupa paradisul lui Mahomed, si-o asteapta cum asteapta crestinii intoarcerea lui Hristos.
Au transformat cornetul acela de Miko in icoana: au taiat niste bucati grosolane de lemn si le-au pictat cu creta rosie si galbena in chip de inghetate apetisante. Adulmecau ciozvartele de lemn in timp ce savurau publicitatea". Cam asa trebuie sa fi stat lucrurile in Europa medievala, atunci cand raritatea imaginii ii potenta la fel de enorm efectul. Ceea ce numim noi publicitate, blazati, orbiti de imagini, ramane, pe alte meleaguri, marturia magiei lumii. Pentru a nu o pierde de tot, trebuie, din cand in cand, sa vedem cum o putem regasi.
