Lacapătul unei investigaţii care a durat doi ani, la care au lucrat 20 de jurnalişti, Washington Post a început să publice detalii despre lumea ultrasecretă a serviciilor de informaţii, devenită un monstru scăpat de sub control, victimă a propriului succes.
„Numai o singură entitate din Univers ştie exact câte programe ultrasecrete desfăşoară agenţiile de informaţii americane şi aceea e Dumnezeu”, a declarat pentru WP, James R. Clapper, favoritul Casei Albe pentru preluarea funcţiei de director naţional pentru informaţii. În realitate, ancheta cotidianului care a rămas în istoria presei pentru dezvăluirea afacerii Watergate scoate la lumină o Americă alternativă, cu o geografie proprie, complet ascunsă de ochii publici: „America top secret”.
„America top secret” include 1.271 de organizaţii guvernamentale şi 1.931 companii private angajate în programe legate de antiterorism, securitate internă şi spionaj, răspândite în 10.000 de locaţii de pe întregul teritoriu al Statelor Unite. Aproximativ 854.000 de oameni au acces la informaţii clasificate „top secret”, o dată şi jumătate populaţia capitalei americane, Washington. Despre activităţile şi programele clasificate „numai” ca „secrete”, jurnaliştii americani au recunoscut că volumul de informaţii, numărul de oameni şi de agenţii sunt pur şi simplu prea mari pentru a putea fi urmărite.
După atacurile de la 11 septembrie 2001, numai în zona Washingtonului au fost construite sau sunt construite în prezent – cea mai mare parte din ele cu bani proveniţi din „stimulul economic” al preşedintelui Obama – 33 de complexuri de clădiri destinate activităţilor ultrasecrete. Împreună, ocupă un spaţiu echivalent cu trei clădiri ale Pentagonului sau 22 de clădiri al Capitoliului, sediul Congresului Statelor Unite. Şi nu e vorba numai despre clădiri, ci despre ceea ce se găseşte în ele: scannere cu raze X, pereţi de monitoare, detectoare de căldură şi de mişcare, camere cu laser, camere închise în metal, impenetrabile pentru orice aparate de ascultare. De fapt, în toate aceste clădiri există cel puţin o încăpere de acest fel, denumită SCIF de la Facilitate pentru Informaţii Compartimentate Sensibile. Unele sunt de mărimea unei dependinţe, altele cât patru terenuri de fotbal. În „America top secret”, mărimea SCIF-ului unei agenţii a devenit o măsură a statusului. Toate aceste dispozitive şi gadgeturi tehnologice sunt operate de armate de analişti şi bine păzite de alte armate de agenţi federali, dotaţi, la rândul lor, cu batalioane de maşini blindate şi cu alte dispozitive electronice.
Cât costă toate acestea, nimeni nu ştie. Pe hârtie, bugetul destinat serviciilor de informaţii este de 75 miliarde de dolari, de două ori şi jumătate cât era pe 10 septembrie 2001, dar acesta nu include activităţile Departamentului Apărării şi programele antiteroriste interne. La nici zece zile de la 11 septembrie, Congresul a acordat 40 de miliarde pentru întărirea capacităţii antiteroriste interne şi a luptei împotriva Al Qaeda, urmate de alte 36,5 miliarde, în 2002, şi 44 miliarde în 2003. Ca urmare, în ultimii nouă ani au fost create cel puţin 263 de organizaţii, care produc aproximativ 50.000 de rapoarte anual, care apar în câteva zeci de publicaţii şi pe cel puţin 63 de website-uri cu acces restricţionat. Multe dintre aceste rapoarte sunt redundante sau, mai grav, nu le citeşte nimeni ori, încă şi mai grav, nimeni nu mai e capabil să facă toate conexiunile. Astfel, în pofida informaţiilor pe care le avea, „Top Secret America” nu a reuşit să prevină asasinarea a 13 militari la Fort Hood, Texas, de către maiorul Nidal Malik Hassan, sau tentativa lui Umar Abdulmutallab de a arunca în aer cursa Amsterdam-Detroit la aterizare. Că avionul nu a explodat în cele din urmă nu a fost mulţumită miliardelor cheltuite şi zecilor de mii de agenţi, ci prezenţei de spirit şi hotărârii unui civil care a observat că din pantalonii lui Abdulmutallab ieşea fum.
